Istorii Buzoiene

            Pentru o cât mai temeinică dar şi mai nuanţată înţelegere a forţelor cu care Panait Istrati a avut de luptat, îndeosebi după 1929, vom încerca o succintă dar necesară incursiune în “istoria” uneia din cele mai diabolice, mai bine organizate “reţele” de  imixtiune, de subjugare spirituală şi naţională a popoarelor, Kominternul. I-a fost hărăzit acestui sublim “hamal de vise” brăilean, pentru care viaţa era un cuptor ce trebuie alimentat necontenit cu energii noi şi care a iubit viaţa “în chipul cel mai sângeros”, să intre în contact direct cu unii dintre iluştrii oameni ai vremii, din nefericire, membri marcanţi ai Kominternului.

            Cu aproape două decenii în urmă, regretatul critic Mihai Ungheanu, fostul meu coleg de clasă (1956-1957), publica lansarea “Panait Istrati şi Kominternul”. Lecturând cartea am încercat să reconstitui viaţa şi activitatea literară a acestui genial “vagabond”, născut în periferia oraşului dunărean Brăila. Una din cărţile de căpătâi ale acestuia “Spovedanie pentru învinşi” i-a atras ura cumplită a kominterniştilor, care îl vor condamna la moarte civilă, fără putinţă de recurs. Episoadele ce vor urma stau mărturie în acest sens.

      Sunt scriitori pentru care istoria literară va găsi mereu încă ceva de spus, de „dezvăluit”, de „analizat”, „de povestit”. Caragiale este, fără îndoială, unul dintre aceştia.  

     Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui, în 2002, a dus, printre altele, şi la publicarea la editura Timpul din Iaşi a unui volum interesant, „Caragiale în Iaşii Junimii”, semnat de Olga Rusu, Dan Jumară, Ion Mitican, Ştefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc.

            Casa de la Buzău a lui I.L. Caragiale

     Se cuvine să revenim asupra cărţii lui Nicolae Peneş, cărturar buzoian care scrie cu predilecţie despre aşa-zisa perioadă buzoiană a lui I.L.Caragiale, mai ales că nu avem prilejul să semnalăm o preocupare tipografică deosebită în acest an jubiliar. Faţă de anul anterior consacrat lui Eminescu, an când au fost publicate cărţi de valoare, s-au desfăşurat campanii în presa de specialitate, au avut loc festivăţi de premiere etc., putem spune că „anul Caragiale” a fost de-a dreptul anemic, sărac.

            Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în Anul Caragiale nu doar ca eveniment al istoriei literare, ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării  Buzău între 1894-1895. Deşi a dat un răsunător faliment- Buzăul îi păstrează vie amintirea prin conferinţele sale celebre despre „Prostia  omenească”! Şi, slavă Domnului, exemple erau destule şi atunci ca şi acum. Scriind cartea „Caragiale-comersant la Buzău”, am sperat ca buzoienii, şi nu doar ei, îl vor aplauda pe hâtrul ploieştean când plin de humor, dar şi de tristeţe, ne trimite urarea „Bravos naţiune, halal să-ţi fie”. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!

            Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în anul „Caragiale” nu doar ca eveniment al istoriei literare, ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării  Buzău între 1894-1895.

            Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în anul „Caragiale” nu doar ca eveniment al istoriei literare ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării  Buzău între 1894-1895.

            Printre destinele insolite ale literaturii române, cel al poetului Artur Enăşescu ocupă un loc cu totul aparte. Despre destinul său uman s-a scris mai mult decât despre cel literar. Fără a fi un poet de primă mărime, creaţia sa, poetică şi jurnalistică, a atras totuşi, atenţia unor nume de prestigiu în cultura română, precum: Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, E. Torouţiu, Nichifor Crainic, Perpessicius, Tudor Vianu, Eugen Jebeleanu ş.a. |n pofida numelor care i-au menţionat prezenţa în frontul literar românesc, Artur Enăşescu (1889-1942) a intrat în conştiinţa opiniei publice prin două poezii, devenite ulterior unele dintre cele mai cunoscute şi tulburătoare “romanţe”:

            Cât de repede trec anii, îşi repetă în gând, umblând însingurat pe aleile umbroase ale Crângului din Buzău, un bărbat chipeş, între două vârste. Iată ajunsese la treizeci şi doi de ani şi încă nu cunoscuse “marea iubire”. Îl acaparaseră cu totul studiile în matematici. Se întorsese de la Paris cu diploma de doctor în matematici. Avea de ce să fie mândru. Era primul român ce obţinuse acest titlu la Sorbona. Revenit acasă, fusese numit profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, instituţie cu grad universitar. Ca să-şi poată ajuta fraţii, după moartea părinţilor, în fiecare vară, pe timpul vacanţei, o făcea pe inginerul hotarnic şi câştiga un ban în plus.

            Printre personalităţile rămase în panteonul teatrului românesc găsim, spre bucuria noastră, a buzoienilor, nume cum sunt: Aristide Demetriad, Vladimir Maximilian, George Ciprian, Nae Leonard, Niculescu Buzău, Nicolae Ciucurette, Coca Andronescu ca să-i amintim doar pe cei care au trecut în eternitate. Generaţii mai tinere decât cei amintiţi înnobilează şi ei prin talentul lor, scenele teatrelor din Bucureşti sau de aiurea. Din păcate, mass media naţională ori locală a omis (din necunoaştere?) să amintească la loc de frunte şi numele unei mari artiste a Teatrului Naţional din Bucureşti, Tina Barbu, care şi-a trăit ultimii ani din viaţă într-o localitate de pe Valea Buzăului (Ruşavăţu – Comuna Vipereşti). Trăia retrasă la conacul soţului său, mare moşier din familia Ruşaveţeanu.

            Una din cele mai interesante personalităţi ale urbei Buzăului din secolul 20  a fost, fără îndoială, actorul şi dramaturgul George Ciprian. S-a născut la 5 iunie 1883 în casa de pe Calea Dobrogei (astăzi strada Alex. Marghiloman), casă situată în curtea unui han. Tatăl său, de profesie brutar, era originar din Cipru, iar mama româncă dintr-o localitate din apropierea oraşului, cu vii spânzurate pe culmile domoale ale dealurilor din Merei – Gura Sărăţii – Monteoru.

            Crivăţul se abătuse fără cruţare peste oraşul acoperit de nămeţi. Zăpada nu contenea să se cearnă din cerul căzut ca o mantie peste casele minuscului târg al Buzăului. Oraşul număra atunci cu puţin peste zece mii de locuitori, în marea lor majoritate mici comercianţi. Pe strada Carol  (astăzi Independenţei) la 5 decembrie 1873, în casa lui State Vaschide veni pe lume un băiat, pe care părinţii îl creştinară sub numele Nicolae.

            Continuăm articolul dedicat marelui savant George Emil Palade, singurul român laureat al Premiului Nobel, absolvent al Liceului “B.P. HASDEU” din Buzău. După o prezentare a familiei şi a evoluţiei carierei lui Palade, în acest ultim episod prezentăm o scrisoare emoţionantă a marelui savant din care reies sentimentele sale faţă de Buzău.

            Până nu demult vorbeam de George Emil Palade ca despre singurul român laureat al Premiului Nobel. Pentru noi, buzoienii, era un titlu de mândrie în plus, ştiut fiind faptul că marele savant absolvise cursurile Liceului “B.P.Hasdeu” în anul 1930 (ca şef de promoţie). Nu este lipsit de interes, dimpotrivă, să urmărim traiectoria unei vieţi de excepţie, de la prima bătaie a inimii şi până la trecerea sa la cele veşnice.

            Liceul Ortodox de Domnișoare, Filiala Buzău, a luat ființă în anul 1927 datorită preotului Chiril Popescu, care împreună cu soții Sița și Tase Drăganu, oameni dornici a vedea cât mai mulți copii știutori de carte, au înființat la Buzău Societatea ortodoxă națională a femeilor române.

            După mărturisirile solistului buzoian de muzică populară, Nicolae Oprişan, cel care a povestit pentru OPINIA cum l-a cunoscut personal pe Nicolae Ceauşescu, continuăm seria istoriilor legate de vizitele liderului comunist la Buzău. La 22 de ani de la căderea Comunismului, întâmplările legate de numele lui Nicolae Ceauşescu devin astăzi mituri, fiind tot mai des alese ca subiect de film.

        Prima structură poliţienească din Buzău era deservită de un logofăt, doi paznici şi patru epistaţi

Cu numele venit din colectarea impozitelor, de cele mai multe ori în monedă măruntă, localitatea a fost, după 1864, comună, având în compunere trei-patru cătune şi sate.

          La 22 de ani de la căderea Comunismului, întâmplările legate de numele lui Nicolae Ceauşescu devin astăzi mituri, fiind tot mai des alese ca subiect de film. Vizitele „Celui mai iubit fiu al poporului” rămân poate cea mai importantă sursă de inspiraţie pentru scenarişti şi scriitori, care scot la lumină o lume care se derula departe de ochii oamenilor de rând.

Cu acest titlu, și în stilul satiric al publicației, „Furnica” de joi, 7 noiembrie 1913, publică un reportaj spumos, semnat „Un cal care nu a alergat la Buzău, să zicem că îl cheamă pe cal Hamburg”