Eliza Stănescu, la îndemnul soţiei pictorului Ştefan Popescu şi la recomandarea acestuia, soseşte la Paris în primăvara anului 1907. Cei doi încheie un contract din care spicuim:
Când în toamna anului 1905 avocatul Petre Stănescu trecea la cele veşnice, la doar 31 de ani, nimeni nu se gândea că numele său va fi legat pentru totdeauna de cel al marelui artist din Hobiţa Gorjului, sculptorul Constantin Brâncuşi.
Obosită de prea lungul galop printre troienile unei ierni imposibile – primăvara vine greu în patria limbii române! Odată cu ea, sfioasa curtezană a mugurilor vegetând, încă solitari în creanga de cais şi tufa de salcie, sosesc şi oaspeţii unui alt anotimp, la fel de capricios, cel al POEZIEI! E ziua lui Nichita, zi în care Dumnezeu ivi, la cumpăna de vremi, în urmă cu 63 de ani, întâia “pată de sânge care vorbeşte”.
După recital, participanţii sunt invitaţi la Palatul Culturii unde studenţii Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii “Euro-Americane” din Ploieşti expun lucrări de grafică, inspirate din creaţia poetului, sub genericul “Frumoasă ca umbra unei idei”.
Am admirat, de-a lungul anilor, spiritul deschis al ploieştenilor pentru fenomenul de cultură, pentru cinstirea memoriei celor care, prin creaţia lor, au lăsat urme adânci în conştiinţa locuitorilor urbei. Aş aminti, în acest context nenumăratele muzee care au apărut sub bagheta magică a istoricului Nicolae Simache cum ar fi:
Alexandru Gaiţă – Arhivele Naţionale Buzău
Valea Nucului de astăzi a fost sat mixt, deşi la origini a fost moşnenesc. Va fi grafiat, în trecerea timpului, şi sub forma de Urlatu. Primele atestări documentare sunt legate de un popa Moş şi un Ciolan care cumpărau părţile lui Nan şi ale lui Stan spre 1540.
În luna mai a anului 1992 am avut şansa să călătoresc, alături de Adrian Păunescu, în Basarabia. Mi se împlinea un vis pe care-l nutream de mulţi ani. La Huşi am fost aşteptaţi de Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici, cărora li se alătură şi scriitorul Theodor Codreanu din localitate. Până la Huşi eu călătorisem pe bancheta din spate a bătrânului BMW, alături de Carmen Păunescu, frumoasa şi distinsa soţie a poetului. De la Huşi spre Chişinău am făcut rocada: Grigore Vieru a trecut alături de Carmen Păunescu, iar eu am luat loc în maşina condusă de Ion Aldea Teodorovici. Drumul a fost o încântare.
La 1 februarie 2012, s-au împlinit 110 ani de la naşterea eminentului profesor Ion. St. Păunel, personalitate de primă mărime a matematicii din învăţământul buzoian, care a păstorit generaţii şi generaţii de elevi ai Liceului “B.P. Hasdeu” din Buzău, în perioada 1934-1970.
A văzut lumina la 1 februarie 1902, pe meleagurile Olteniei, în comuna Deveselu, judeţul Mehedinţi, într-o familie de ţărani harnici şi buni gospodari.
În luna mai a anului 1992 am avut şansa să călătoresc, alături de Adrian Păunescu, în Basarabia. Mi se împlinea un vis pe care-l nutream de mulţi ani. La Huşi am fost aşteptaţi de Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici, cărora li se alătură şi scriitorul Theodor Codreanu din localitate. Până la Huşi eu călătorisem pe bancheta din spate a bătrânului BMW, alături de Carmen Păunescu, frumoasa şi distinsa soţie a poetului. De la Huşi la Chişinău am făcut rocada:
Pentru mine, Basarabia era o lume mult prea îndepărtată!
Nu trecusem, din câte îmi amintesc, dincolo de Milcovul cântat cu atâta tandreţe de Vasile Alecsandri în eterna Horă a Unirii!
VM.: Vorbeşte-mi dacă vrei despre ultimii ani de libertate şi de creaţie ai poetului. Aşa cum spunea şi Florentin Popescu, el era trecut, alături de alţi mari scriitori, în conul de umbră al epocii. Pe deasupra, el evita din repulsie orice legătură cu reprezentanţii şi cu manifestările regimului în care era silit să trăiască. Scria însă fără încetare, iar Pillat afirmă că era obsedat de dorinţa confruntării cu critica şi cu cititorii. Dorinţă irealizabilă în linii mari. Şi, totuşI, el şi-a citit o parte din operă în faţa unor oameni de valoare, cu care se înrudea spiritual. Ce oameni şi ce locuri frecventa Vasile Voiculescu în acea vreme?
V.M.: Să vorbim puţin despre manuscrisele lui Vasile Voiculescu. Unele se află la Biblioteca Academiei, la Biblioteca Centrală de Stat, la Muzeul Literaturii, cât şi la Muzeul de literatură al Moldovei. Mai întâi aş vrea să lămurim un lucru. De câte ori se pomeneşte, în studiile ce-i sunt consacrate, despre o operă sau alta, despre anumite scrisori, memorii etc. se afirmă lapidar că ele se află “în arhiva familiei”. Aşa, de pildă – şi mi se pare important – paralel cu sonetele, Voiculescu a scris 160 de poezii cu caracter religios, care e lesne de priceput că n-au putut să fie publicate. Şi aceste poezii, zice-se, s-ar afla în “arhiva familiei”. Care este adevărul? Există o asemenea arhivă sau este un mit?
A.V.: a) Îmi închipui că ar fi fost bucuros s-o facă, dar pe vremea aceea magnetofoanele erau încă o raritate la noi în ţară. Fireşte, dacă ar fi ţinut cu tot dinadinsul, lucrurile s-ar fi putut rezolva într-un fel. Dar nici n-a insistat.
V.M.: Andrei Voiculescu, în legătură cu bunica dumneavoastră, născută Mitescu, ce poţi să ne spui? Din monografiile apărute, ştim cum s-au cunoscut cei doi tineri şi ştim, de asemenea, că iubirea lor căpătase accente dramatice: atât din cauză că Maria Mitescu era o fată fără zestre, ceea ce îi impunea o rezervă deosebită, cât şi din pricina opoziţiei, nu atât a părinţilor, cât a celor două surori ale lui Vasile Voiculescu. Încă o dată deci: Ai cunoscut-o pe bunica dumitale?
După unii biografi, Vasile Voiculescu are o descendenţă transilvană, bunicul lui, oier, venind la Pârscov de peste munţi, din Săliştea Sibiului. Nu ştim cât de important e acest lucru. Ceea ce este limpede e că satul copilăriei poetului, Pârscovul de odinioară, era un sat cuprins, cu gospodari vrednici.
La data de 31 octombrie 1995 am avut fericita ocazie de a-l cunoaşte pe Andrei Voiculescu, fiul lui Ion Voiculescu şi nepotul marelui poet V. Voiculescu. Atunci, eram într-un birou la Ministerul Culturii. Andrei Voiculescu mi-a încredinţat spre publicare acest interviu extraordinar.
Repunerea în drepturi a ostracizantului Istrati însemna nu doar recunoaşterea marelui său talent de scriitor, în ţara de baştină, ci şi a cutremurătoarelor adevăruri înfăţişate în “Spovedanie pentru învinşi”. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, nedreptăţitului brăilean trebuia să i se facă un “recurs” în faţa posterităţii, cu privire la gravele acuze ce-i fuseseră aduse de stânga franceză, îndeosebi kominternistului Henri Barbusse. Iată ce scrie în acest sens Mihai Ungheanu:
În ultima parte a cărţii sale “Panait Istrati şi Kominternul”, Mihai Ungheanu aduce pe tapet avatarurile operei istratiene după ce “aliaţii” i-au făcut cadou lui Stalin ţările din sud-estul Europei, printre care şi România. Încăpută pe mâna lui “tătuca”, România va cunoaşte cea mai puternică presiune propagandistică din partea Moscovei, în primul rând prin repudierea tuturor valorilor noastre cu semnificaţie de simbol naţional.
* Împotriva tăvălugului sovietic
În ultimele luni de viaţă, refuzat de mai toate ziarele şi revistele din ţară, ca să nu mai vorbim de Franţa, ocolit de prieteni şi lovit de duşmani, Panait Istrati se hotărăşte să colaboreze la “Cruciada Românismului”.
* Nefericitul hoinar brăilean
În martie 1928, la Odessa, Panait Istrati consemna: „Am aderat la socialism, nu din cauza unor argumente teoretice sau practice, ci din dragostea mea pentru viaţă, pe care o voiesc mai frumoasă, mai umanizată. Am aderat nu ca să-i cer mărirea salariului şi puţin mai multă libertate, ci pentru a-mi reclama dreptul omului de a dispune de soarta lui. Neîntâlnind solidaritatea necesară acestei realizări şi nevrând să împart tristul destin al clasei mele, mi-am făcut propria revoluţie”.