Pentru o cât mai temeinică dar şi mai nuanţată înţelegere a forţelor cu care Panait Istrati a avut de luptat, îndeosebi după 1929, vom încerca o succintă dar necesară incursiune în “istoria” uneia din cele mai diabolice, mai bine organizate “reţele” de imixtiune, de subjugare spirituală şi naţională a popoarelor, Kominternul. I-a fost hărăzit acestui sublim “hamal de vise” brăilean, pentru care viaţa era un cuptor ce trebuie alimentat necontenit cu energii noi şi care a iubit viaţa “în chipul cel mai sângeros”, să intre în contact direct cu unii dintre iluştrii oameni ai vremii, din nefericire, membri marcanţi ai Kominternului.
Pentru o cât mai temeinică dar şi mai nuanţată înţelegere a forţelor cu care Panait Istrati a avut de luptat, îndeosebi după 1929, vom încerca o succintă dar necesară incursiune în “istoria” uneia din cele mai diabolice, mai bine organizate “reţele” de imixtiune, de subjugare spirituală şi naţională a popoarelor, Kominternul. I-a fost hărăzit acestui sublim “hamal de vise” brăilean, pentru care viaţa era un cuptor ce trebuie alimentat necontenit cu energii noi şi care a iubit viaţa “în chipul cel mai sângeros”, să intre în contact direct cu unii dintre iluştrii oameni ai vremii, din nefericire, membri marcanţi ai Kominternului.(Ne referim, în primul rând, la ideologia kominternistă şi nu neapărat la statutul lor de membri sau nemembri ai Partidului Comunist). Avem în vedere, evident, “filiera franceză” a respectivei organizaţii, una din cele mai active şi mai bine reprezentate, sub aspectul gândirii “teoretice şi literare” din întreaga Europă. Din ea au făcut parte, printre alţii, Romaine Rolland, Henri Barbusse, Anatole France, Louis Aragon etc., nume de rezonanţă în epocă, unii dintre ei chiar laureaţi ai Premiului Nobel, cum este cazul lui A. France (1921). Aceştia l-au lansat cu surle şi trâmbiţe, în chiar “capitala lumii” şi în limba lui Voltaire ca pe un nou “Gorki al Balcanilor”. De ce Panait Istrati şi nu altul? Mai întâi, pentru faptul că R. Rolland a intuit în “hamalul” din Brăila “tumultul geniului”, cum singur recunoaşte, acel “vânt arzător pe o câmpie”, apoi, precizează criticul Mihai Ungheanu, “Umanismul răzvrătit al lui Panait Istrati convenea (…) stângii din Franţa şi în mod expres stângii bolşevice. (…) Panait Istrati corespundea <orizontului de aşteptare> al cercurilor stângii franceze legate de Moscova”. Dacă acestor atuuri mai adăugăm şi pe acela că autorul Chirei Chiralina “era un om de jos, cu trecut socialist, un ins cu vocaţia umanistă a înfrăţirii, un om care (…) se adresa umanităţii în numele celor urgisiţi, celor exploataţi, celor umiliţi, celor nedreptăţiţi”, vom înţelege şi mai bine de ce nu doar “hazardul” l-a înălţat pe Panait Istrati pe culmile ameţitoare ale gloriei literare! Dar, să revenim la iţele văzute şi nevăzute ale Kominternului, cu referiri şi la situaţia din România. Numai aşa vom înţelege de ce Panait Istrati, adulatul presei kominterniste franceze din anii debutului său literar, a devenit, după “Spovedanie pentru învinşi”, un condamnat la moarte fără putinţă de recurs!
Desfăşurat la Moscova, sub directa oblăduire a lui Lenin, în perioada 2-6 martie 1919, Congresul de constituire a celei de-a treia Internaţionale Comuniste a avut drept ţel sprijinirea noilor realităţi din Rusia, după lovitura de stat din octombrie 1917. “Succesele obţinute de primul stat comunist din lume, popularizate pe larg de partidele comuniste aderente, trebuiau să constituie un stimulent viu pentru muncitorimea şi radicalii din întreaga lume în lupta lor pentru <emanciparea politică> pentru răsturnarea orânduirii capitaliste”, scrie Marin C. Stănescu în cartea sa “Moscova, Kominternul, filiera comunistă balcanică şi România (1919-1944)”. Este interesant de arătat că printre participanţii la Congres s-a aflat şi “bulgarul-român” Cristian Rakoviski, tovarăş şi colaborator al lui Lenin, prieten peste ani al autorului Chirei Chiralina, iar exilarea acestuia va fi unul din motivele ce vor declanşa schimbarea viziunii lui Panait Istrati faţă de “ţara fericirii” şi a deplinei libertăţi umane, ţara raiului pe pământ, URSS! Dar, până va veni “clipa adevărului” vor mai trece încă zece ani! Deci, să ne întoarcem la anul de graţie 1919, an în care Cristian Rakovski era ales în Biroul celei de-a III-a Internaţionale Comuniste, alături de V.I. Lenin, L. Troţki şi alţii. Trebuie să se reţină faptul că această organizaţie şi-a subordonat, în perioada 1919-1943, întreaga mişcare muncitorească. “Internaţionala a III-a Comunistă, spune Mihai Ungheanu, socotea partidele comuniste din diversele ţări ale Europei drept simple secţii, simple filiale subordonate direct şi indiscutabil Moscovei”. Partidul Comunist Român va adera la Komintern imediat după constituire (mai 1921), însuşindu-şi din nefericire, printre multe altele, şi două din tezele profund eronate, antinaţionale ale Kominternului: problema agrară şi, mai ales, aşa-zisa problemă naţională! Atunci când va scrie celebrul său articol “Între neamul meu şi umanitate” (1924), articol în care îl atacă pe Eminescu pentru “naţionalismul” său, Panait Istrati făcea jocul Kominternului (era sau nu era conştient de acest periculos joc, ne întrebăm?), în viziunea căruia România urma “să fie împărţită între URSS, Ungaria, Bulgaria, fapt care s-a întâmplat în 1940, conform acestei direcţii de gândire”, spune Mihai Ungheanu! Dar şi Cristian Rakovski şi Panait Istrati vor plăti greu pactul lor cu “diavolul” – respectiv cu propria viaţă.
Un Soljeniţîn înainte de Soljeniţîn
“În 1927, prin mijlocirea lui C. Rakovski, spune criticul Mihai Ungheanu, Panait Istrati pleacă, împreună cu acesta, la Moscova, ca invitat la cea de-a X-a sărbătoare a Revoluţiei din Octombrie. După ce asistă la marea paradă militară din Piaţa Roşie, Panait Istrati se va întâlni cu scriitorul grec Nikos Kazantzakis, alături de care va începe în URSS o excursie oficială”. Acest “bulgar-român” Cristian Rakovski, ales în biroul celei de-a III-a Internaţionale Comuniste, încă din 1919, se afla în 1927 în capitala Franţei, în calitate de ambasador sovietic! Se cunoscuseră în România, iar acum, după ani, se reîntâlniseră în oraşul-lumină, Paris! Unul aureolat de faima sa literară, iar celălalt de poziţia sa de ambasador “al marelui stat sovietic”, cum avea să spună Vladimir Maiakovski (amară deziluzie şi pentru nefericitul poet care, se zice, atunci când s-a sinucis ar fi strigat “nu trageţi, tovarăşi!”). În vizita “oficială” pe trasee prestabilite, frumos aranjate (se vunoaşte sistemul, nu?), brăileanul va fi încântat de cele constatate în “ţara fericirii”, fapt ce-l determină să-i trimită tătucului Stalin, înainte de îmbarcarea spre Grecia (25 decembrie 1927), unde va pleca cu prietenul său Nikos Kazantzakis, o telegramă în care îşi exprima “entuziasmul pentru cele văzute”. În Grecia însă, cei doi “tovarăşi de idei”, P. Istrati şi N. Kazantzakis sunt învinşi de “propagandă comunistă”. Grecul N. Kazantzakis va fi deferit justiţiei, iar Panait Istrati expulzat urgent. “Şi dacă în România n-am putut fi dat afară (se referea la anul 1925), mulţumindu-se să mă anunţe să stau în casă, în Grecia am fost invitat politicos să-mi iau tălpăşiţa. Două ţări care-şi dispută onoarea de… a nu mă fi văzut născându-mă”, va scrie Panait Istrati în martie 1928 (evident, el făcea aluzie la faptul că mama sa era româncă şi tatăl… grec, iar ambele ţări l-au privit ca pe un “paria”, nerecunoscându-i valoarea, talentul, ca să nu mai vorbim de… ideile sale!). De altfel, în “Însemnări şi reportaje ale unui vagabond al lumii”, apărute în “Le Monde”, începând din 9 martie 1928, Panait Istrati, în pofida faptului că nu era bine primit în România, va face din nou o sensibilă şi patetică mărturie de credinţă faţă de ţara în care s-a născut: “Da, oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân totuşi român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila”. Dar, să revenim la ceea ce constata Panait Istrati după prima sa călătorie în URSS, pentru a putea aprecia aşa cum se cuvine schimbarea sa radicală de atitudine, după numai un an de zile, schimbare ce-l va costa totul: glorie literară, bani, familie, viaţă! Deci, ce credea (sincer) Panait Istrati? “Astăzi ştiu că nicăieri, în afara Uniunii Sovietice, nicio naţiune nu se poate dezvolta, nu poate să-şi păstreze limba şi instituţiile în libertatea desăvârşită şi fără cea mai mică intenţie capitalistă”, consemna el în martie 1928, la Odessa, la începutul celei de-a doua călătorii în URSS! Dar, inevitabilul avea să se producă. Întâlnindu-se din nou cu N. Kazantzakis, va face cu acesta o lungă călătorie în “ţările frăţeşti” ale Uniunii Sovietice. De data aceasta însă, călătoria se va efectua pe spese proprii, iar programul şi itinerariile nu vor mai fi riguros controlate de autorităţile sovietice. Mai ales că, după prima călătorie, Panait Istrati scrisese atât de frumos despre URSS!
De altfel, cum să-l mai suspecteze ei pe Panait Istrati când acesta, dincolo de descrierile în culorile cele mai vii a celor văzute în Uniunea Sovietică, avea să publice în “L’Humanite” un patetic şi surprinzător “TESTAMENT” în care se declară “membru activ al Internaţionalei a III-a Comuniste” şi cerea ca după moarte “corpul să-i fie înmormântat în URSS, iar în ziua când România va fi în mâinile proletariatului său, eu vreau să mi se transporte oasele la Brăila”. Era firesc, deci, ca vigilenţa NKVD-ului să fie serios diminuată faţă de cei doi “prieteni ai URSS-ului”! Această a doua călătorie în Uniunea Sovietică a avut loc în perioada august 1928-12 februarie 1929, răstimp în care “vagabondul îndrăgostit de orizonturi nesfârşite” străbate aproape întreg teritoriul european al URSS. În peregrinările sale “îl întâlneşte pe Gorki, pe Barbusse, bolnav într-un spital din Jijni-Novgorod, dar şi pe C. Rakovski într-un exil care, presupunem, îi va fi dat de gândit românului rătăcitor”, spune Mihai Ungheanu. Afacerea Rusakov începuse să se desfăşoare, mai consemnează criticul, şi Panait Istrati intervine în favoarea violentatei familii, fără rezultat. “În decembrie 1928, scrie o scrisoare de protest în legătură cu nedreptatea făcută Rusakovilor (…). Delimitarea lui Istrati de negrele realităţi întâlnite în URSS începuse”. Panait Istrati devine astfel “un Soljeniţîn înainte de Soljeniţîn”, cum îl caracterizează Mihai Ungheanu.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române