Cu aproape două decenii în urmă, regretatul critic Mihai Ungheanu, fostul meu coleg de clasă (1956-1957), publica lansarea “Panait Istrati şi Kominternul”. Lecturând cartea am încercat să reconstitui viaţa şi activitatea literară a acestui genial “vagabond”, născut în periferia oraşului dunărean Brăila. Una din cărţile de căpătâi ale acestuia “Spovedanie pentru învinşi” i-a atras ura cumplită a kominterniştilor, care îl vor condamna la moarte civilă, fără putinţă de recurs. Episoadele ce vor urma stau mărturie în acest sens.
Cu aproape două decenii în urmă, regretatul critic Mihai Ungheanu, fostul meu coleg de clasă (1956-1957), publica lansarea “Panait Istrati şi Kominternul”. Lecturând cartea am încercat să reconstitui viaţa şi activitatea literară a acestui genial “vagabond”, născut în periferia oraşului dunărean Brăila. Una din cărţile de căpătâi ale acestuia “Spovedanie pentru învinşi” i-a atras ura cumplită a kominterniştilor, care îl vor condamna la moarte civilă, fără putinţă de recurs. Episoadele ce vor urma stau mărturie în acest sens.
“Eu ţin să fiu un autor român…”
Puţini oameni politici aveau să intuiască, în martie 1919, data înfiinţării celei de-a treia Internaţionale Comuniste (pe scurt Kominternul – prescurtarea titulaturii în limba rusă), rolul nefast pe care aceasta avea să-l joace în viaţa politică şi socială a bătrânului continent şi a lumii. Deturnând destinele multora dintre oamenii de spirit ai vremii, unii dintre ei vor cădea victime ale uriaşei sale maşini propagandistice. Printre aceştia a fost şi Panait Istrati, căruia criticul Mihai Ungheanu îi dedica lucrarea “Panait Istrati şi Kominternul” apărută la Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994. Scrisă cu sobrietate, cu judecăţi de valoare susţinute cu argumente pertinente cartea vine şi face ordine în “existenţa postumă” a unuia dintre marii nedreptăţiţi ai literaturii române. Aceasta se cerea scrisă cui atât mai mult cu cât astăzi, în mintea multora, Panait Istrati trece drept un “rebel fără cauză”, un “proscris” ce şi-a meritat destinul! Oare aşa să fie? “De la întoarcerea din Rusia şi până la moarte, avea să scrie Mircea Eliade în 1935, anul stingerii din viaţă a scriitorului,a fost şi a rămas un renegat, un <haiduc al siguranţei>, un fascist şi antisemit”, iar Gala Galaction, intuid parcă destinul tragic al acestuia, avea să noteze încă din 1926: “Odisea acestui frate, întru suferinţă şi literatură stă alături de biografiile cele mai fantastice, pe care le cunoaştem de la Ulise încoace”. Cartea lui Mihai Ungheanu se deschide cu o aserţiune ce poate sluji credem, drept “motto” oricărei ediţii dedicate scriitorului: “Panait Istrati este singurul scriitor român de reală faimă universală, care tratează teme româneşti în limbile străine, gândind româneşte”, iar drama acestuia constă, ne sugerează autorul, în faptul că “(…) Nicio istorie literară românească nu l-a inclus însă între scriitorii români”. Dimpotrivă, George Călinescu în a sa monumentală “Istorie a literaturii” conchide că “(…) Panait Istrati a dat şi versiuni române ale operei sale franceze, dar că el, nu va fi niciodată un scriitor român, şi, atrăgea atenţia criticul, lucru care trebuie să dea de medidat emigranţilor, istoriile literare franceze îl ignoră şi ele”. Dar care este, în fond, motivul adevărat al acestei duble negări? E necesar să facem, ca şi autorul cărţii, câteva precizări de ordin biografic şi literar. De la debutul său în “România muncitoare” (1907) şi până în anul plecării din ţară (1915), Panait Istrati n-a fost altceva decât un gazetar de stânga. |n “Lupta zilnică” – ziar ce ia locul “României muncitoare”, vorbind despre confruntarea dintre poliţişti şi grevişti la Brăila, acesta va scrie la 30 august şi 2 septembrie 1915: “Iată câteva pilde desprinse din vâltoarea luptei de aici şi dintre care unele trebuie să rămână nestinse în sufletele noastre, ca nişte talismane apărătoare de ceasul rău al îndoielii în victoria definitivă”. Cei opt ani de jurnalistică, de umblet prin ţară şi printre oameni, i-au întărit convingerile în necesitatea luptei sale pentru cauza celor mulţi.
După ani de vagabondaj din lume (1915-1921) perioadă în care se îmbolnăveşte grav de plămâni, va fi internat într-un sanatoriu din Nisa unde, la 31 ianuarie 1921, încearcă să se sinucidă. Asupra muribundului se găseşte o scrisoare către R. Rolland. Iată ce scrie R. Rolland, ulterior, despre epistola “vagabondului” din Brăila: “|n primele zile din ianuarie 1921 ni s-a transmis o scrisoare de la spitalul din Nisa. Fusese găsită asupra unui disperat care îşi tăiase beregata. Erau puţine şanse să supravieţuiască. Am citit-o şi am fost izbit de tumultul geniului. Un vânt arzător pe o câmpie. Era confesiunea unui nou Gorki al ţărilor balcanice. Am reuşit să-l salvez. Am vrut să-l cunosc. S-a închegat o corespondenţă. Am devenit prieteni”. După numai câţiva ani (15 august 1923) avea să-i apară, scrisă în limba lui Voltaire, celebra “Chira Chiralina”, a cărei prefaţă a fost semnată de Romain Rolland! Succesul a fost uriaş.
După doi ani Editura “Renaşterea”, (1925) îi va publica volumul “Trecut şi viitor”, care are drept prefaţă o scrisoare trimisă de Panait Istrati din Nisa (15 aprilie 1925), în care va spune răspicat: “M-am hotărât să mă traduc singur în româneşte, fiindcă mai întâi de toate, eu ţin să fiu autor român (…), fiindcă simţirea mea, realizată aici în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. |nainte de a fi <prozator francez contemporan> aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut”. Argumentând, el scrie mai departe “(…) majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România, că aceşti eroi au gândit şi au grăit, în sufletul meu, timp de ani îndelungaţi, în roimâneşte (…). Le voi spune oamenilor (…) că toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, şi că numai un <înstrăinat> ca mine va şti să le ducă dorul şi să le dezmierde amintirea”. De altfel în articolul care va da şi titlul volumului (“Trecut şi viitor”), Panait Istrati avea să scrie cu o nedisimulată emoţie: “Mă aflu în clipa asta pe cale de a păşi pragul unei case sfinte: mă înfăţişez cititorilor mei din România”.
Kominternul pronunţă sentinţa
Destinul literar, ca şi cel existenţial, al hoinarului de pe malurile Dunării, a fost, după cum se cunoaşte, contradictoriu, dramatic pentru ca în ultimii ani ai vieţii să devină de-a dreptul tragic. |n România, cu puţine excepţii, autorul “Chirei Chiralina” nu s-a bucurat de preţuirea confraţilor în ale scrisului. “Panait Istrati a fost un scriitor foarte contestat în România datorită aspectelor inconformiste din romanul <Chira Chiralina> şi a unor articole cu miză politică, tipărite în Franţa, dar şi în România spune Mihai Ungheanu. Panait Istrati şi-a permis o judecată <internaţionalistă> asupra lui Eminescu tratându-l drept un suflet minor de vreme ce n-a văzut decât suferinţa românească şi nu s-a arătat sensibil şi la suferinţa altor neamuri. Era o judecată <roşie> kominternistă, conchide criticul, fapt ce i-a atras, evident, <o nefericită popularitate>”. Au existat şi excepţii. Ne gândim la un Mihail Sadoveanu sau Garabet Ibrăileanu, pe atunci corifei la “Viaţa Românească”, la un Camil Petrescu sau Pompiliu Constantinescu şi alţi câţiva care au recunoscut, totuşi, în Panait Istrati un scriitor român de valoare naţională şi continentală. “Pe Panait Istrati îl revendicăm ca al nostru nu numai pentru că el însuşi se simte legat de pământul acesta cu atâta frenetică pasiune, dar şi pentru că în ce e mai bun, în această profundă îndurerare omenească din scrisul lui ne recunoaştem”, scria Camil Petrescu în “Teze şi antiteze”, iar Pompiliu Constantinescu nota în 1925 “din fiu al câmpurilor sălbatice şi îndrăgostit de albastrul nesfârşitului Danubiu, poezia copilăriei irosite pentru totdeauna, nota accentuată de umor picurat de tristeţe sau întunecat de episoadele tragice, toate acestea ne readuc pe Istrati cel adevărat, povestitorul plin de culoare, animatorul atâtor tipuri, deşteptate din lumea bogată a amitirilor, strânse pe cărările sângeroase ale calvarului să peregrin”. Aceste câteva excepţii însă nu fac decât să confirme regula. Panait Istrati a fost, la ora apariţiei operei sale în România, atacat violent de scriitorii şi gazetarii aflaţi atât la stânga cât şi la dreapta eşichierului politic. Această situaţie paradoxală s-a creat în decurs de câţiva ani, mai precis în perioada 1924-1929. La 21 septembrie 1924, în “Adevărul literar şi artistic”, după cum se ştie, Panait Istrati publică articolul “|ntre neam şi umanitate”, în care, sub influenţa ideologiei kominterniste, îl atacă violent pe Eminescu pentru “naţionalismul” său exacerbat: “Maestre, scrie Panait Istrati, mare ţi-a fost arta dar strâmt idealul! Prosternându-ne în faţa poetului noi ne declarăm fraţi cu tot ce e suferinţă pe pământ, “îndrăgim” tot ce e gândire generoasă şi respingem ca nedemn de noi, mila târguită şi binele închis între frontiere (aluzie străvezie la “Doina” lui Eminescu). Pentru această gafă, Panait Istrati a fost admonestat vehement de Octavian Goga (şi nu numai de el!) în “Pânze de păianjeni”: “Părintele unei Chiralina din mahalalele Brăilei, care a scos capul la Paris, cu un fitil roşu în mână, se repede la balconul de granit (…) Istrati Panait se ia de piept cu Mihai Eminescu. Să-l vedem pe Istrati”. Apariţia în 1929 a trilogiei “Spovedania unui învins” a coagulat întreaga gândire kominternistă, de la noi şi de aiurea, dirijată diabolic de Moscova prin filiera franceză, împotriva “trădătorului” de ideal comunist, Panait Istrati. Adulatul şi proslăvitul de ieri de presa franceză de stânga, în frunte cu R. Rolland şi H. Barbusse, înregimentată cu toate forţele la carul bolşevismului kominternist devine, după a doua călătorie a lui Panait Istrati în U.R.S.S., în care “Ţara fericirii şi prosperităţii comuniste (…) era prezentată de înflăcăratul umanitarist (…) drept o închisoare ucigătoare de orice libertăţi”, nici mai mult nici mai puţin decât “fascist şi antisemit”! Din acest moment, susţine criticul Mihai Ungheanu, “Panait Istrati devine un caz de <moarte civilă>. Oamenii P.C.F. (Partidul Comunist Francez – n.n.) vor asculta cuvântul de ordine al partidului ce venea de la Moscova. Kominternul funcţionează, iar hotărârea lui este lichidarea literară, morală, politică, socială a adversarului. Dacă nu susţine că U.R.S.S. este un rai, Panait Istrati poate să se considere un mort”. Dar, cum de-a ajuns ferventul luptător pentru “cauza dreptăţii universale” în această situaţie limită, fără ieşire? Cartea lui Mihai Ungheanu face din această perspectivă o analiză profundă a acestei schimbări de macaz unică, din câte ştim, în literatura dintre cele două războaie. “Despre sinistra aventură a comunismului moscovit a scris, după cinci ani şi Panait Istrati (aluzie la “Spovedanie pentru învinşi” – 1929 – n.n.). E (…) aici, mai înainte de retragerea în Brăila natală, o <mea culpa> (…). După cel de-al doilea război mondial s-a văzut câtă dreptate acea Goga în preţuirea lui pentru doctrinarul Eminescu şi câtă, apoi, a avut Istrati denunţând falsa strălucire a raiului comunist. Atât doctrinarul Eminescu, cât şi denunţătorul Istrati au fost interzişi în România postbelică, ca adversari ai Internaţionalei a III-a”, scrie Mihai Ungheanu.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române