Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în Anul Caragiale nu doar ca eveniment al istoriei literare, ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării Buzău între 1894-1895. Deşi a dat un răsunător faliment- Buzăul îi păstrează vie amintirea prin conferinţele sale celebre despre „Prostia omenească”! Şi, slavă Domnului, exemple erau destule şi atunci ca şi acum. Scriind cartea „Caragiale-comersant la Buzău”, am sperat ca buzoienii, şi nu doar ei, îl vor aplauda pe hâtrul ploieştean când plin de humor, dar şi de tristeţe, ne trimite urarea „Bravos naţiune, halal să-ţi fie”. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în Anul Caragiale nu doar ca eveniment al istoriei literare, ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării Buzău între 1894-1895. Deşi a dat un răsunător faliment- Buzăul îi păstrează vie amintirea prin conferinţele sale celebre despre „Prostia omenească”! Şi, slavă Domnului, exemple erau destule şi atunci ca şi acum. Scriind cartea „Caragiale-comersant la Buzău”, am sperat ca buzoienii, şi nu doar ei, îl vor aplauda pe hâtrul ploieştean când plin de humor, dar şi de tristeţe, ne trimite urarea „Bravos naţiune, halal să-ţi fie”. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi! Trădare din partea cui?, mă veţi întreba. În niciun caz din partea neinspiratului „comersant” din Gara Buzău, drept dovadă că astăzi, în viermuiala noastră politică, opera lui este mai actuală ca oricând!
Supunem atenţiei cititorilor noştri aprecierile unor istorici literari şi critici asupra cărţii „Caragiale- comersant la Buzău”.
NICOLAE PENEŞ, membru al Uniunii Sriitorilor din România, laureat al Academiei Române
Despre Caragiale, cu dragoste
Valeria MANTA TĂICUŢU
În existenţa scriitorilor dintotdeauna recunoscuţi ca fiind reprezentativi pentru un timp şi pentru un spaţiu literar, au existat – şi vor mai exista – elemente care să facă deliciul istoricilor literari. În cazul lui Nicolae Peneş (v. Nicolae Peneş, “I.L. Caragiale, comersant la Buzău”, Ed. “Evenimentul românesc” Group, 2005), faptul că I.L. Caragiale a fost “comersant la Buzău” reprezintă nu atât un prilej de cancanuri ori evocări maliţios romanţioase, cât unul de a realiza un demers critic pertinent, îndeosebi asupra operei, cu trimitere la evenimentele care au influenţat gândirea artistică a scriitorului.
Din documentele vremii (ziare şi reviste, mărturii ale contemporanilor), dar şi după studierea unor lucrări de referinţă (v. Şerban Cioculescu, Silvian Iosifescu, Nicolae Steinhardt ş.a.), autorul selectează, fără părtinire, doar ceea ce-l ajută la o conturare corectă, obiectivă, a personalităţii atât de controversate a dramaturgului şi omului politic I.L. Caragiale. “Mă, eu sunt negustor vechi” este motto-ul lucrării în care, fapt deloc de neglijat, nu se face apologia urbei, nu se dezvelesc statui de cuvinte şi nici nu se face apel la cadenţa festivist-provincială atât de greu de suportat atunci când, dintr-un elan patriotic local, marii scriitori ajung să fie revendicaţi şi eternizaţi de toate oraşele şi satele prin care şi-au purtat cândva paşii. Nicolae Peneş purcede gospodăreşte la analiza social – economică şi politică a Buzăului acelor vremuri, a vieţii lui culturale din toamna anului 1894, a personalităţilor cu care Caragiale a venit în contact, realizându-se, cu destul umor, dar şi cu argumente imbatabile, cu portret al lui “nenea Iancu” şi al contemporanilor săi. Documentarea minuţioasă nu duce la pagini aride, ci la unele în tuşe delicate, numai uneori voit îngroşate; se caută o explicaţie a eşuării scriitorului într-o lume care nu i se potrivea şi, pe parcursul celor 113 pagini, se şi găseşte una, abil fărămiţată, pentru ca după lectura integrală a cărţii, cititorul să o poată recompune şi să tragă singur concluziile. Dezamăgit de contextual politic şi de “afrontul” care i se aduce în şedinţa Academiei din 14 aprilie 1891, când B.P. Hasdeu, ca raportor, “ajută” la refuzarea premiului pentru comedii şi drama “Năpasta”, dramaturgul se hotărăşte să devină comersant, întâi la berăriile din Gabroveni, Şelari, Restaurantul Gării Buzău şi ulterior, la Gambrinus, din piaţa Teatrului Naţional. Toate, usturătoare eşecuri. Oricum, dacă trecerea lui Caragiale prin Buzău nu a însemnat un succes financiar, conferinţele ţinute despre “Cauzele prostiei omeneşti”, relaţiile de prietenie cu N.I. Constantinescu, primarul de atunci al oraşului, cu Basil Iorgulescu, fondatorul bibliotecii publice, şi cu alte personalităţi politice şi culturale ale vremii i-au oferit, probabil, scriitorului, iluzia că, marginalizându-se din proprie iniţiativă, rămânea totuşi, neclintit, pe locul ce i se cuvenea de drept în elita românească.
Împrumutând opinia lui B. Elvin, care vedea similitudini irefutabile între portretul lui Cragiale şi cel al lui Cănuţă, om sucit, personajul său literar, Nicolae Peneş nuanţează: “După noi, nenea Iancu a trăit mai mult sub zodia “râsu-plânsului”, decât a tragicului, cum a trăit marele său prieten Eminescu” (p.33). Ca om politic, zeflemeaua nativă, simţul umorului, reacţiile acide la prostia omenească i-au adus scriitorului numai eşecuri, şi nicidecum acea integrare între cei care conduceau destinele ţării. Cariera politică este sinuoasă, cu răzvrătiri împotriva tuturor, de la partida junimistă la partidul lui Take Ionescu, dar şi la partidul Liberal: “Pleda pentru o cauză, pentru ca, apoi, când cu gândul nu gândeai, să treacă de cealaltă parte a baricadei, după care să se lupte cu ambele tabere” (p. 34). Înscrierea în “clubul radical” al lui Gheorghe Panu este tratată ca o veritabilă modificare de sens existenţial în traiectoria lui Caragiale, care, din observator politic lucid şi incomod devine “un individ ce va lua parte active la viaţa politică”. Toate acestea se petreceau în perioada noiembrie 1894- noiembrie 1895, pentru că Nicolae Peneş are grijă să sudieze toate mişcările dramaturgului îndeosebi pe parcursul acestui an, aşa cum apar ele oglindite în presa şi în mărturiile vremii. Nu se trag concluzii pripite, ca să se transforme anul petrecut la Buzău într-unul crucial pentru existenţa lui “nenea Iancu”. Dimpotrivă, există în întreaga lucrare un sentiment al măsurii, decenţă şi bonomie. Anul în discuţie este mai important pentru urbe decât pentru scriitor, dar el reprezintă o etapă dintr-o existenţă ciudată, pusă sub semnul tragicului, în fond, aşa cum se întâmplă cu orice creator de geniu.
Nicolae Peneş afirmă cu delicateţe în capitolul final, “Caragiale în amintirea buzoienilor: trecerea aparent efemeră a lui Caragiale prin urbea Buzăului a lăsat, totuşi, urme adânci. Nici nu se putea altfel, din partea unui om care şi-a impus temeinic personalitatea în viaţa spirituală românească de la sfârşitul veacului trecut. Buzoienii, dacă ar fi să consemnăm doar ceea ce s-a scris în presa vremii, l-au privit şi preţuit ca pe unul de-al lor” (p. 107).