Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în anul „Caragiale” nu doar ca eveniment al istoriei literare ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării Buzău între 1894-1895.
Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în anul „Caragiale” nu doar ca eveniment al istoriei literare ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării Buzău între 1894-1895.Deşi a dat un răsunător faliment- Buzăul îi păstrează vie amintirea prin conferinţele sale celebre despre „Prostia omenească”! Şi, slavă Domnului, exemple erau destule şi atunci ca şi acum. Scriind cartea „Caragiale-comersant la Buzău”, am sperat ca buzoienii, şi nu doar ei, îl vor aplauda pe hâtrul ploieştean când plin de humor, dar şi de tristeţe, ne trimite urarea „Bravos naţiune, halal să-ţi fie”. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Trădare din partea cui?, mă veţi întreba. În niciun caz din partea neinspiratului „comersant” din Gara Buzău, drept dovadă că astăzi, în viermuiala noastră politică, opera lui este mai actuală ca oricând!
Supunem atenţiei cititorilor noştri aprecierile unor istorici literari şi critici asupra cărţii „Caragiale- comersant la Buzău”.
O cercetare preţioasă pentru cunoaşterea lui I.L.Caragiale
Valeriu RÂPEANU
Colegul Nicolae Peneş a avut frumoasa idee de a cerceta un episod al vieţii atât de întortocheate a lui I.L. Caragiale: scurtul său popas în oraşul Buzău. Cercetare de amănunt, desigur, care pune în evidenţă asperităţile existenţei marelui scriitor ce l-au făcut să creadă într-un ghinion funciar, să fie încredinţat că soarta îl persecută. Episodul buzoian s-a încheiat, ca şi celelalte aventuri pe tărâmul întreprinderilor practice ale lui Caragiale, cu un insucces, ca să nu spunem dezastru. Nicolae Peneş a utilizat tot ce s-a publicat până acum pe această temă, investingând surse documentare pentru a elimina orice imprecizie, orice ar fi putut să reprezinte o inexactitate. Avem, datorită cercetărilor sale, precizat cu stricteţe şi culoare, acest episod al existenţei lui Caragiale. Faptele consemnate şi comentate aici de Nicolae Peneş contribuie la cunoaşterea apropiată a lui Caragiale: omul atât de frământat, atât de nefericit, atât de greu de definit de-a lungul unei vieţi scurte, presărate cu experienţe şi experimente pornite dintr-un nestâmpăr sufletesc, dar şi dintr-o căutare a unei soluţii de a-şi rostui existenţa destul de dificilă.
Nicolae Peneş a înfăptuit această reconstituire cu simpatie şi cu stăruinţă, realizând o cercetare preţioasă pentru cunoaşterea lui I.L.Caragiale.
Caragiale la Buzău
Simion BĂRBULESCU
Cărturarul buzoian Nicolae Peneş ne-a dăruit – în preajma sărbătoririi a 145 de ani de la naştere – o nouă carte despre I.L.Caragiale, în care şi-a propus să dezvăluie/comenteze câteva „aspecte mai puţin cunoscute” din viaţa marelui scriitor şi cu precădere să lumineze perioada dintre toamna lui 1894, când – în urma respingerii comediilor sale de la Premiul Academiei – se instalează la Buzău, ca „negustor” („comersant”) la restaurantul gării, după ce anterior – mai exercitase această profesie la berăriile din Gabroveni şi Şelari, iar ulterior la berăria Gambrinus, din Bucureşti – şi 1895: „Nu este, credeam, lipsit de interes – notează eseistul să arătăm că I.L. Caragiale nu s-a stabilit la Buzău chiar întâmplător” (p.36). Avea – în această privinţă – exemplul lui C.D. Gherea, care deţinea restaurantul din Gara Ploieşti, cât şi „unele interese de familie”… (p.36).
Meritul lui Nicolae Peneş constă în epuizarea aproape quasi integrală a documentelor referitoare la această perioadă şi în faptul că insistă şi asupra integrării scriitorului în „mişcarea culturală a urbei Buzăului de la sfârşitul secolului trecut şi începutul celui prezent” (p.6), pentru a pune astfel şi mai bine în lumină personalitatea scriitorului: „Nestatornicia, un soi de neastâmpăr vital, a fost una din trăsăturile firii dramaturgului” (p.33), cum şi a ipostazei de „homo politicus” (p.41 şi urm.), ceea ce l-a caracterizat pe „nenea Iancu” în această ipostază a fost – după cum notează eseistul – „dorinţa nestăvilită de a nu se cantona în idei politice îmbătrânite, stoarse de ideal şi de viabilitate practică” (p.54). În finalul acestui prim eseu (Caragiale, comersant la Buzău), autorul respinge etichetările nedrepte, aplicate omului şi operei sale: „dar dincolo de orice etichetare, Caragiale a fost un om cu bucurii şi necazuri, cu aspiraţii şi neîmpliniri, generos şi uneori ranchiunos, umil şi măreţ, grav şi pişicher, mucalit şi profund, sincer şi machiavelic” (p.66).
Următorul micro-eseu (Politică şi… delicatese) insistă în continuare asupra crezului politic al acestuia în a-şi dovedi sieşi şi altora că lumea poate fi schimbată prin acţiune politică (p.67).
Mult mai semnificativ mi se pare cel de-al treilea eseu (Caragiale şi lumea sufletului românesc), în care ca şi până acum – recurge la montajul de citate („Fie-ne iertat abuzul de citate” – se adresează el cititorului; p-106) din Mircea Iorgulescu, Gabriel Cocora şi per excelentiam de Nicolae Steinhardt, pentru care „Scrisoarea pierdută reprezintă una din marile creaţii ale umanităţii sub aspect estetic şi etic, adânc înfiptă în creştinismul cel mai curat şi mai practic” (p.107).
În sfârşit, ultimul eseu (Caragiale în amintirea buzoienilor), selectează opinii critice din presa timpului cu privire la Caragiale. Cartea se încheie cu un bogat aparat de Note şi o bibliografie selectivă (enumerând 33 de titluri), iar, în final, cu reproducerea pe 16 pagini a unor fotografii de epocă.
Deosebit de semnificative mi s-au părut însă opiniile despre această carte ale prof. univ.dr. docent Ion Zamfirescu (ale cărui cursuri le-am audiat şi noi în anii studenţiei) şi căruia îi este dedicată „ca un sincer omagiu, pentru cei 90 de ani împliniţi la 7 august 1977”. Iată câteva din opiniile sale: Cartea lui N. Peneş este – scrie d-sa – „vie, expresivă, convingătoare”, în care „episodul negustoriei lui Caragiale la Buzău ne este înfăţişat într-o lumină caldă, plină de înţelegere”, pentru ca, mai departe, să respingă ideile unor discutabili comentatori care apreciază că opera lui Caragiale n-ar avea profunzime şi semnificaţii aparte: „Auzim, drept explicaţii, reducţii ca acestea: subiecte mici, intrigi în parte împrumutate sau cusute cu aţă albă, repetări oarecum stereotipe pe teme de adulter, soţi înşelaţi, o scrisoare care se pierde şi este regăsită la comandă, deci un univers limitat, puţin interesant în sine. Şi, în plus: ticuri verbale, nume caricaturizante, căutări de efecte prin sarcasm şi cruzime ironică”. Faptele, însă, nu se opresc aici. În această privinţă, expunerile şi argumentările (lui N. Peneş – n.n.) găsesc nota justă. Da, într-adevăr, din pana lui Caragiale picură multă satiră. Dar nu o satiră menită să taie capete, ci una spirituală, psihologică, adăpostind în ea şi simpatie pentru fiinţa umană şi pentru apărarea ei (apud: scrisoare expediată autorului cărţii pe 2 decembrie 1997).
Ce s-ar mai putea adăuga în afară de faptul că lucrarea lui Nicolae Peneş este oportună, mai ales în contextul acestei epoci de tranziţie pe care o parcurgem, când Caragiale este mai actual ca oricând. Cele patru eseuri care alcătuiesc volumul cărturarului buzoian Nicolae Peneş se citesc cu deosebit interes, dar şi cu plăcere, autorul posedând arta împletirii propriului comentariu cu citate deosebit de expresive, într-un montaj menit să dezvăluie laturile semnificative ale omului şi ale scriitorului…
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române