Până nu demult vorbeam de George Emil Palade ca despre singurul român laureat al Premiului Nobel. Pentru noi, buzoienii, era un titlu de mândrie în plus, ştiut fiind faptul că marele savant absolvise cursurile Liceului “B.P.Hasdeu” în anul 1930 (ca şef de promoţie). Nu este lipsit de interes, dimpotrivă, să urmărim traiectoria unei vieţi de excepţie, de la prima bătaie a inimii şi până la trecerea sa la cele veşnice.
Până nu demult vorbeam de George Emil Palade ca despre singurul român laureat al Premiului Nobel. Pentru noi, buzoienii, era un titlu de mândrie în plus, ştiut fiind faptul că marele savant absolvise cursurile Liceului “B.P.Hasdeu” în anul 1930 (ca şef de promoţie). Nu este lipsit de interes, dimpotrivă, să urmărim traiectoria unei vieţi de excepţie, de la prima bătaie a inimii şi până la trecerea sa la cele veşnice.
George Emil Palade s-a născut la Iaşi, la 19 noiembrie 1912. Tatăl său (care mai târziu va fi profesor şi director la Şcoala normală de băieţi din Buzău preţ de mulţi ani), avea specialitatea pedagogie şi filosofie, iar mama, Constanţa Palade, născută Cantemir, era institutoare.
Emil Palade (1885-1952) a fost unul din străluciţii absolvenţi ai Şcolii normale “Principele Ferdinand” din Bârlad (1904) urmând apoi cursurile renumitului Liceu naţional din Iaşi, pentru ca în 1919 să termine cu “Magna cum Laude” Facultatea de Filosofie din capitala Moldovei. Viaţa la Iaşi, ca de altfel tot în România Mare, după Primul Război Mondial îşi avea asprimile ei. Tifosul şi foametea făcuseră zeci de mii de victime. Tânărul intelectual Emil Palade, căsătorit între timp cu institutoarea Constanţa Cantemir, obţine, prin concurs, postul de profesor de pedagogie şi filosofie la Şcoala normală de băieţi din Buzău. Aceasta se întâmpla în anul 1921. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice era cunoscutul profesor universitar Petre P. Negulescu, cel care i-a succedat lui Titu Maiorescu la catedra de istoria filosofiei şi enciclopedia filosofică a Universităţii din Bucureşti. Când sosi la Buzău, tânărul profesor era însoţit de soţie, de fiul lor George, elev în clasa a doua primară şi de cele două fiice Adriana şi Constanţa. Viitorul laureat al Premiului Nobel pentru medicină (1974) va mărturisi după ani şi ani: “Eram într-a doua primară când ne-am mutat de la Iaşi la Buzău, unde tata a primit un post de profesor de pedagogie la Şcoala normnală de băieţi. Preda, de asemenea, pedagogia şi filosofia şi la seminarul din Buzău. Mama se stabilise la una din şcolile primare din oraş. Mi-am continuat, aşadar clasele primare la o şcoală de aplicaţie, apoi am intrat la liceul teoretic <Alexandru Hasdeu>. Mai târziu, liceul şi-a schimbat numele. Tatăl a cedat locului fiului, aşa că am dat bacalaureatul la <Bogdan Petriceicu Hasdeu>. Am avut la Buzău profesori buni, exigenţi. Mi-l amintesc pe Sava Anghel, care preda limba lui Goethe. Ultima dată când l-am văzut era nonagenar, dar vioi şi ager la minte ca-n tinereţe. N-o să-i înşir eu aici pe toţi profesorii pe care i-am avut la Buzău, deşi mai toţi erau oameni de calitate. Nu pot însă să-i omit pe Georgian, de geografie, pe Scrădeanu de fizică şi chimie, pe latinistul Ilie Dumitrescu. Lor le datorez dragostea mea pentru cultura clasică şi pentru istorie. Am terminat liceul în vara lui ’29 (de fapt în ’30 n.n.), am luat bacalaureatul, iar toamna m-am numărat printre bobocii de la medicină. Pe vremea aceea nu se dădea examen de intrare. Erai admis ori respins în funcţie de mediile din liceu şi de cea de la bacalaureat. Pe urmă, în anii următori, funcţiona fără milă principiul biblic <mulţi chemaţi, puţi aleşi>”.
Unul dintre foştii colegi de la medicină (Ion Juvara), îşi va aminti cum l-a cunoscut pe George Emil Palade, încă din anul întâi: “S-a dus vestea în an, că e unul de la Buzău, cu 10 pe linie, inclusiv la bacalaureat, ceea ce era mai rar, că examenul se dădea cu profesori streini. Preşedintel era universitar. Mi-am zis, cine o fi dom’le tipul ăsta? Băiat de ministru, ori geniu? Ia să-l cunosc şi eu. L-am căutat şi iaca, am devenit prieteni atât de buni încât în facultate ne porecliseră Castor şi Polux”.
Acelaşi Cuti Juvara (cum îi spuneam intimii), rememorând anii când stagiari fiind, trebuia să colinde pe la diferite spitale bucureştene (Colţea, Colentina, Pantelimon ş.a.) cu tramvaiul ori pe motocicletă: “Memoria lui de elefant devenise subiect de uimire publică. Traversam Bucureştiul, iar el citea, din fuga motocicletei mele firmele negustorilor. Ajunşi la destinaţie, ba chiar şi a doua zi, ne uluia, recitându-le exact, în ordinea în care le văzuse”.
După absolvirea facultăţii, în anul 1936, viitorul savant, care între timp luase şi examenul de “intern” îşi va aminti că: “Dimineaţa eram la spital, după amiază mă duceam la facultate unde lucram cu profesorul Rainer, iar seara alergam din nou la spital. Era foarte obositor, orele de lucru mi se păreau lungi, iar plata mai mult decât modestă”.
Tânărul medic, George Emil Palade a înţeles că doar în confruntarea cu viaţa, cu diferitele cazuri din spital înveţi să iei decizii şi să-ţi asumi responsabilităţi.
În 1940 îşi susţine teza de doctorat în medicină şi chirurgie cu titlul “Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparată“. Conducător al lucrării va fi profesorul Rainer, unul din cei mai apreciaţi dascăli de la Facultatea de medicină din Bucureşti. Viitorul savant îi va păstra, prin ani, o neştearsă amintire profesorului său de la care a învăţat că nu poţi dobândi nimic fără o muncă asiduă, fără cultură, fără o temeinică şi continuă pregătire ştiinţifică. Când profesorui Rainer a început să ţină curs de biologie generală, curs ce nu făcea parte din programa analitică, George Emil Palade a fost un fervent auditor. La acest curs nu se luau notiţe, îşi aminteşte Palade. Se asculta. “Atunci am avut eu revelaţia a ceea ce înseamnă profesorul meu de anatomie, ca biolog informat, ca om de cultură umanistică, ca gânditor original. Cursul acela a fost şi primul meu contact cu genetica”.
În anul 1941 se căsătoreşte cu Irina Malaxa, fiica marelui industriaş, Nicolae Malaxa, un apropiat al regelui Carol al II-lea, mai bine zis al Elenei Lupescu, care la ore târzii din noapte juca poker cu diverse personalităţi (în special oameni cu bani) ce se lăsau jumuliţi de “vulpea roşcată” cum a imortalizat-o marele gazetar Pamfil Şeicaru în scrierile sale!
Un episod deosebit de interesant din viaţa tânărului medic George Emil Palade este legat de “celebra boală a lui Arghezi”. Iată pe scurt “povestea”. Tudor Arghezi fusese operat la vezica urinară de de Theodor Burghele, dar a făcut o infecţie post operatorie cu metastază în coloana vertebrală. Aceasta îi dădea dureri greu de suportat încât poetul ajunsese să se gândească la sinucidere! Medici vestiţi ai Bucureştiului au fost chemaţi la căpătâiul bolnavului. Printre ei şi Dimitrie Bagdasar, marele neurochirurg care i-a prescris bolnavului un diagnostic oripilant, “cancer osos” nedându-i poetului nicio şansă de supravieţuire. Printre medicii chemaţi a fost şi George Emil Palade care a înţeles că poetul era, la ora respectivă, intoxicat de morfină şi că nu avea cancer. L-a tratat în consecinţă reducându-i treptat cantitatea de morfină. Poetul se întrema văzând cu ochii. Se ataşase extrem de mult de tânărul medic nu doar poetul, ci şi frumoasa Miţura Arghezi încât tot Bucureştiul vorbea prin cafenele despre un iminent mariaj. Dar n-a fost să fie. Peste puţin timp George Emil Palade avea să se căsătorească , aşa cum am mai spus, cu distinsa fiică a unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai României interbelice, industriaşul Nicolae Malaxa.
După ce “s-a pus pe picioare”, cum zice românul, Tudor Arghezi care trăise coşmarul unui diagnostic greşit, va scrie piesa “Seringa” în care personajele principale, vestiţii medici ai timpului, primeau din plin “papara” marelui poet. Premiera piesei a avut loc la 4 aprilie 1947 la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar n-a avut succesul scontat. Dimpotrivă. De unde concluzia că nu-i suficient să fii un mare poet ca să devii neapărat şi un mare dramaturg.
De altfel nici Iorga, vestitul istoric, n-a avut altă soartă în dramaturgia românească. Şi pentru că excepţia confirmă regula, Lucian Blaga e printre puţinii, dacă nu singurul mare poet, recunoscut filosof, dar şi un autentic dramaturg!
Revenind la George Emil Palade vom consemna faptul că în 1943 devine, prin concurs, conferenţiar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, condusă de profesorul Francisc Reiner, cel care intuise de la bun început calitatea umană excepţională a studentului său şi pe care îl va îndemna să meargă la specializare în America ori Anglia. Cel de-al Doilea Război Mondial se va sfârşi după cum se ştie cu înfrângerea Germaniei naziste şi victoria aliaţilor. Din nefericire, ţara noastră, deşi întorsese armele împotriva nemţilor la 23 August 1944, a intrat sub “ocrotirea” lui Stalin care la 6 martie 1945 va aduce la putere “primul guvern democratic” al României (cum glăsuiau până mai ieri cărţile de istorie create de M. Roller) în frunte cu dr. Petru Groza.
Când încă nu se terminase războiul, dar se prefigura învingătorul, Irina Malaxa, soţia însoţită de fiica lui Georgia, de soacra şi cumnatul său, pleacă în vara anului 1944 la Istanbul. Marele industriaş Nicolae Malaxa a considerat că e bine să-şi pună la adăpost familia, deşi el şi George vor rămâne în ţară cu gândul să plece atunci când lucrurile vor lua o turnură agresivă pentru ei. Miza era mare, iar averea imensă! Trebuia apărată. Şi lucrul acesta s-a putut petrece până la abdicarea forţată a Regelui Mihai. Dar anii ’45, ’46, ’47 au consemnat o luptă înverşunată pentru putere, luptă câştigată, firesc de oamenii lui Stalin şi de cei care se dăduseră de partea învingătorului. George Emil Palade se hotărăşte, când guvernul Petru Groza a luat puterea, să părăsească ţara. Dar viza pe paşaport pentru Istanbul, unde-l aştepta familia, nu o mai dădea acum decât ambasada sovietică din România. Deşi l-a avut ca “translator” pe poetul George Lesnea, cel care l-a tradus pe Lermontov şi Serghei Esenin, nu a obţinut viza. “Cineva” i-a şoptit că o distinsă doamnă de la ambasada sovietică se ocupă de “problemă”, dar contra cost, adică o sumă considerabilă. Viza s-a rezolvat imediat. Nicolae Malaxa, socrul său, mai avea încă destui bani ca să poată face faţă nivelului de corupţie de la ambasada societică! Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie încă nu se făcuse.
Întâlnirea cu familia la Istanbul a fost emoţionantă. Înarmat cu o scrisoare de recomandare de la profesorul său Gr. T. Popa, George Emil Palade pleacă spre “lumea nouă”, spre America. Va călători în condiţii modeste, adică la bordul unui vas de marfă, al cărui căpitan era un tânăr american chefliu. La Casablanca, unde au făcut escală, căpitanul şi ai lui iau parte la o bătaie ca-n “Şapte păcate”, iar “şeful” se alege cu nasul tumefiat şi buza spartă. George este nevoit să-şi decline profesia şi-l coase pe şef ca un autentic chirurg ce era, dar în condiţii mai puţin propice actului chirurgical. Au rămas prieteni pentru întreaga viaţă. De câte ori vasul ancora la New York, marinarul îl căuta şi ciocneau un pahar de whisky în amintirea celebrei bătălii de la Casablanca.
În America, după cer lucrează o perioadă la laboratorul condus de profesorul Chambers, al New York University, “destinul” îi va rezerva întâlnirea vieţii, cea cu profesorul Albert Claude de la Rockfeller Istitute for Medical Research. Acesta era unul din cele mai celebre foruri de cercetare ştiinţifică din lume, înfiinţat încă din 1902. Anul în care George Emil Palade intră în respectiva cetate a ştiinţei este 1947, iar el avea 34 de ani! Preţ de 27 de ani, adică din 1947 şi până în 1974, când împreună cu Albert Claude şi Cristian de Duve, i se va decerna Premiul Nobel pentru medicină, George Emil Palade a parcurs drumul spinos, dar şi încărcat de satisfacţii al unor descoperiri epocale.
Era, la acea dată, membru “honoris causa” a cinci universităţi şi mai primise premiile Passcana (1964); Albert Lasker (1966); Dukett (1966) şi Louia Gross Horitz (1970).
Interesant este că în toţi aceşti ani George Emil Palade va vizita România comunistă în 1965, 1969 şi 1971. După decernarea Premiului Nobel el va vizita împreună cu cea de-a doua soţie, Marlyn Farquar, profesor de biologie celulară, din nou România. La 31 martie 1975 i se decernează titlul de Membru de onoare din străinătate al Academiei Române (din 1952 obţine cetăţenia americană), iar în 2008 Preşedintele României, Traian Băsescu, îi conferă Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler.
Amintim că în 1978 va mai veni din nou în România, cu prilejul morţii mamei sale, Constanţa Palade, trecută la cele veşnice la 92 de ani. George Emil Palade încetează din viaţă la 8 octombrie 2008, în vârstă de 96 de ani.
Nicolae Peneş, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române