Cât de repede trec anii, îşi repetă în gând, umblând însingurat pe aleile umbroase ale Crângului din Buzău, un bărbat chipeş, între două vârste. Iată ajunsese la treizeci şi doi de ani şi încă nu cunoscuse “marea iubire”. Îl acaparaseră cu totul studiile în matematici. Se întorsese de la Paris cu diploma de doctor în matematici. Avea de ce să fie mândru. Era primul român ce obţinuse acest titlu la Sorbona. Revenit acasă, fusese numit profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, instituţie cu grad universitar. Ca să-şi poată ajuta fraţii, după moartea părinţilor, în fiecare vară, pe timpul vacanţei, o făcea pe inginerul hotarnic şi câştiga un ban în plus.
Cât de repede trec anii, îşi repetă în gând, umblând însingurat pe aleile umbroase ale Crângului din Buzău, un bărbat chipeş, între două vârste. Iată ajunsese la treizeci şi doi de ani şi încă nu cunoscuse “marea iubire”. Îl acaparaseră cu totul studiile în matematici. Se întorsese de la Paris cu diploma de doctor în matematici. Avea de ce să fie mândru. Era primul român ce obţinuse acest titlu la Sorbona. Revenit acasă, fusese numit profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, instituţie cu grad universitar. Ca să-şi poată ajuta fraţii, după moartea părinţilor, în fiecare vară, pe timpul vacanţei, o făcea pe inginerul hotarnic şi câştiga un ban în plus.
Astăzi, în zi de duminică, îşi luase libertatea de a evada în „Crângul” Buzăului, pe aleile căruia, cu doar câţiva ani în urmă, îşi purtase paşii şi pictorul Ion Andreescu. Recunoscu, – după tabloul văzut într-o expoziţie -, stejarul multisecular, imortalizat de acesta, de o stranie măreţie şi frumuseţe. Stejar din vechiul codru al Vlăsiei, gândi tânărul matematician. Doamne, cât de nedreaptă e viaţa cu unii oameni, îşi mai zise el, rememorând tragicul sfârşit al pictorului. Murise la vârsta pe care o avea el acum, treizeci şi doi de ani! Se opri o clipă sub stejarul ale cărui ramuri se întindeau maiestuos spre cerul de un albastru intens. Razele soarelui, căzute pieziş, se strecurau timide printre frunzele răsfirate ca într-un adevărat evantai. O gărgăriţă îşi deschise larg aripile luându-şi zborul pe una din aleile de curând pietruite. Îi reveni în minte zicala pe care o ştia de când era copil: “Gărgăriţă, riţă/ unde-oi zbura/ acolo m-oi însura”. Îi veni să zâmbească. Urmări, totuşi, cu privirea zborul minusculei zburătoare, când ochii îi căzură pe o femeie elegant îmbrăcată, la stânga şi dreapta căreia sporovăiau, gureşe, două tinere… domnişoare! Privirea-i o cercetă cu insistenţă pe cea aflată în dreapta femeii. Doamne, ce întruchipare, ce zveltă e şi ce mers are! I se părea că visează. Fusese student în Bucureşti, trăise atâţia ani la Paris şi, totuşi, o asemenea făptură nu mai văzuse.
Simţindu-i parcă privirea aţintită asupra ei, îşi întoarse instinctiv capul spre el, timp în care împiedicându-se de o piatră, se auzi admonestată:
– Dar ce faci Ana, nu vezi pe unde mergi?
– Te rog să mă ierţi, mamă, dar urmăream cu privirea zborul unei gărgăriţe…
Privirea ei se întâlni, nu mai mult de o clipă, cu cea a tânărului bărbat.
Simţi cum inima îi stă să iasă din piept când văzu că acesta se îndreaptă spre ele, cerându-şi scuze pentru că fusese martor, fără voia sa, la micul incident. Apoi se prezentă:
– Mă numesc Spiru Haret, profesor la Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
– Şi cu ce ocazie la Buzău, domnule profesor? – întrebă distinsa doamnă.
– Am fost chemat să ridic planul moşiei “Verguleasa” de dincolo de bariera oraşului.
– Şi cine vă găzduieşte în oraş, dacă nu vă e cu supărare…
– Familia domnului Tudorică Leu, o cunoştinţă mai veche de-a părinţilor mei, de pe strada Cătuneanu, mai preciză acesta.
– A, fostul ajutor de primar al oraşului, sublinie tânăra doamnă. Dar aceasta înseamnă că treceţi şi pe uliţa noastră când mergeţi spre Verguleasa. Noi locuim pe strada Mihai Bravu, aflată în drumul dumneavoastră. Dacă vă face plăcere, ne puteţi face o vizită.
Nu a fost nevoie să i se spună de două ori. Duminica următoare, tânărul Haret se afla deja în casa “Pităresei” Ecaterina. Aşa află hotarnicul matematician că dumneaei era văduva pitarului Ghiţă Popescu din Lipia Buzăului, boier straşnic, cu mare trecere la oameni şi autorităţi, dar pe care, din păcate, Dumnezeu îl chemase la el în 1848. Ea, pităreasa, mamă a nouă fete, a trebuit să se mute în oraş pentru a da o educaţie aleasă tinerelor sale vlăstare. E adevărat că cinci, din cele nouă, erau deja la casele lor. Cea mare, Eugenia, se căsătorise cu Nae Iorgulescu, cea de-a doua, Elena, cu Grigore C. Monteoru, ginere de mare ispravă şi priceput în afaceri, Smaranda, Maria şi Paulina erau căsătorite şi ele cu oameni destoinici. Acum era rândul Anei să-şi aştepte norocul. Poate o vrea Dumnezeu şi cu ea, că tare-i bună şi ascultătoare. Celelalte trei, Elisa, Irina şi Caterina, sunt încă mici. Poate s-o milostivi Domnul şi de ele, că fără voia lui nimic nu e posibil pe lume, mai zise pităreasa, făcându-şi cu smerenie semnul crucii.
– Dar ce vârstă are domnişoara Ana? – întrebă tânărul profesor, a cărui voce trăda o emoţie greu stăpânită.
– Va împlini, în curând, şaptesprezece ani, răspuse pităreasa, simţind tremurul din glasul bărbatului cu chipul grav şi gestul cumpătat.
… Peste câteva luni, coana Zoe, cumnata fostului ajutor de primar, merse în peţit, cerând mâna domnişoarei Ana Popescu pentru domnul profesor Spiru Haret!
Nuntă, nuntă boierească, avu loc la 22 ianuarie 1883 la Buzău, pe strada Serdarul Sărăţeanu, în casele lui Grigore C. Monteoru.
Actul de căsătorie cu nr. 22/1883, întocmit de ofiţerul Stării Civile din Buzău, precizează următoarele referitor la cel care va deveni “omul şcoalei”, marele reformator al învăţământului românesc.
Numele de botez: Spiridon
Data naşterii: 15 februarie 1851
Locul naşterii: Iaşi
Părinţii săi:Constantin şi Smaranda Haret, de naţionalitate română şi religie ortodoxă – decedaţi
Profesiune: profesor
Domiciliul: Bucureşti
Despre zestrea doamnei Ana Haret este menţionată suma de 125.577,15 lei – în imobile şi numerar – cu act dotal.
În afara celor doi soţi, actul de căsătorie mai este semnat de Ecaterina Gh. Popescu, mama doamnei Haret, Sandu Dudescu, unchiul lui Haret, domiciliat în Iaşi, Nicolae Stefanov, Bucureşti, Nae Iorgulescu, ginerele cel mare al “Pitarului”, şi Tudorică Leu, din Buzău.
Naşii tinerilor căsătoriţi au fost Grigore C. Monteoru şi soţia sa, Elena, al doilea ginere cu a doua fiică a “Pitarului”.
De altfel, Dumnezeu a vrut ca, în anul 1898, dr. C. Angelescu, al doilea mare „om al şcolii” din ţara noastră, să se căsătorească tot cu o buzoiancă. Este vorba de Virginia Monteoru, una dintre fiicele lui Grigore C. Monteoru şi a Elenei, fiica pitarului Ghiţă din Lipia Buzăului. Întâlnire binecuvântată de Dumnezeu pentru neamul nostru şi şcoala românească.
Astăzi, când treceţi pe str. Gheorghe Manu (fostă Lemnea) din Bucureşti, la nr. 7 să vă opriţi o clipă paşii şi să vă imaginaţi marea durere ce cuprinde lumea şcolii când, în decembrie 1912, Dumnezeu i-a răpit Anei Haret pe bunul ei Spiridon!
Când paşii vă poartă prin cimitirul “Bellu”, depuneţi o floare şi pe mormântul celor doi îndrăgostiţi, Ana şi Spiru Haret, nedespărţiţi în viaţă, nedespărţiţi în moarte.
Fie-le somnul netulburat, aşa cum le-a fost şi iubirea.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române