Pentru mine, Basarabia era o lume mult prea îndepărtată!
Nu trecusem, din câte îmi amintesc, dincolo de Milcovul cântat cu atâta tandreţe de Vasile Alecsandri în eterna Horă a Unirii!
Amintiri despre Adrian Păunescu
(un drum în Basarabia)
Pentru mine, Basarabia era o lume mult prea îndepărtată!
Nu trecusem, din câte îmi amintesc, dincolo de Milcovul cântat cu atâta tandreţe de Vasile Alecsandri în eterna Horă a Unirii!
Basarabia şi istoria ei, o cunoaştem îndeosebi din lecţiile de şcoală, lecţii scrise după ordinul Moscovei. O istorie trunchiată, neadevărată şi imposibilă! Şi, totuşi, atât de tragic posibilă. Dar anii de şcoală au trecut şi, dezgheţul istoriei, cu dramele şi culisele ei, mi-au invadat memoria şi sufletul. Un gând besmetic îmi biciuia fiinţa. Să merg în Basarabia! Să văd cu ochii mei Prutul, atât de des şi tragic invocat. Cineva, parcă din abisul zbuciumatei noastre istorii îmi striga: “Îţi ordon să treci Prutul!”. Şi l-am trecut într-o binecuvântată zi de luni, 25 mai a anului 1992, împreună cu brigandul poeziei româneşti, acest amestec incredibil de Francois Villon şi Victor Hugo, de Lucian Blaga şi Mihai Eminescu, acest atât de imposibil şi teluric Adrian Păunescu! Lui trebuie să-i mulţumesc, şi o fac acum, pentru acea unică şi fascinantă călătorie în fermecătoarea şi îndurerata noastră Basarabie!
Era, pentru mine, o zi ca oricare alta, când sună telefonul.
La capătul firului vocea inconfundabilă a poetului: “Ce faci Niculae, mergi la Basarabia?”. Luat prin surprindere, de parcă îmi ghicise gândurile, zic da, sigur că da, mai e vorbă! “Atunci să fii pregătit. Vom sta acolo o săptămână. După amiază trec să te iau. Îţi telefonez înainte de a pleca din Bucureşti”. După câteva clipe de buimăceală, încep să-mi strâng lucrurile necesare călătoriei. Plec în oraş după unele cumpărături indispensabile “expediţiei”. Lipsesc mai bine de un ceas. Între timp sună din nou telefonul. Băiatul meu cel mic ridică receptorul. “Adrian Păunescu, vreau cu tata”. Tata e în oraş. “Şi când vine?” Nu ştiu. “Cum, nu ţi-a spus când vine? Dar asta e inadmisibil. Să-i spui că nu-l mai iau în Basarabia”, şi-i închide telefonul.
Când mă întorc din oraş, băiatul, mai mult mort decât viu, îmi strigă nenorocirea. Era profund marcat de discuţia “dură” avută cu poetul. El nu-l cunoştea decât din poezie, îndeosebi din “Repetabila povară”. “Câtă deosebire între ce scrie şi cum vorbeşte”, îmi zice băiatul deziluzionat. “Îl credeam altfel, mai sensibil, mai gingaş“. Îi spun fiului că vocea sa tunătoare nu-i decât platoşa care-i acoperă poezia din suflet, pe care, n-o vrea deconspirată înainte de a fi aşezată în pagină. Prin voce, zic, poetul se dedublează, vrea, şi uneori reuşeşte, să fie rău, agresiv, intolerant. Dar totul nu-i decât un truc, e tactica de a pune între el şi… restul lumii un viaduct, cu un singur sens, la temelia căruia el îşi zideşte, de fiecare dată, sufletul său generos de poet! Fii pe pace fiule, îi zic, voi merge, în sfârşit, în Basarabia.
BMW-ul “bossului” îl zăresc de departe. Are ceva arogant în el, ceva din firea poetului, deşi nu-i decât o maşină. Şi, încă una veche. Totuşi, cu el la bord, bătrânul BMW se crede cineva. Şi chiar aşa e! Cu un scrâşnet prelung se opreşte la marginea rigolei. “Treci lângă Carmen”, îmi zice, cu cipul luminat, fixându-mă cu ochii săi verzi-căprui de fachir indian.
Îmi fac cu grijă loc pe bancheta din spate. Maşina este sufocată de hainele poetului şi cele necesare traiului în periplul nostru basarabean. Portbagajul este înţesat cu cărţi, semnate Adrian Păunescu, pe care le va face cadou unor biblioteci din Basarabia şi cu ultimele numere din revista “Totuşi iubirea”. Decolăm. Îi spun poetului cât sunt de emoţionat, că, în sfârşit, voi vedea Basarabia, la ea acasă şi nu doar în visurile mele. După cum îmi vorbeşte, îmi dau seama că bucuria mea copilărească îi creează o stare de bună dispoziţie. Mă roagă să-i cânt ceva, orice, numai să-i cânt. Afară a început să plouă. E doar un sfârşit de mai. “Plouă-n mai, avem mălai” spun ţăranii. Gândul îmi zboară aiurea, spre locurile copilăriei mele, spre pădurea Spătaru din apropierea Buzăului, monument al naturii, pădurea de frasin, în care crivăţul iernii înstrună în orga copacilor cea mai amăgitoare şi stranie simfonie. “Ce faci Niculae, cânţi sau nu cânţi?”, îmi strigă poetul fără a întoarce capul spre mine. Şoferul, nimeni altul decât Marin Păunescu, vărul poetului, stabilit la Sibiu, mă priveşte cu coada ochiului ca un îndemn: “Bossul nu te roagă de două ori, hai dă-i drumul”, pare a-mi spune ochiada lui. În stânga mea, frumoasa Carmen, soţia poetului, mă priveşte pe furiş, cu un zâmbet discret în colţul gurii. Ştie probabil că n-am nicio scăpare. Încep să cânt vechi melodii de foc şi de inimă albastră. Vocea mea, o palidă amintire a ceea ce fusese cândva, m-a părăsit precum o amantă necredincioasă. Picurii grei ai ploii care nu contenesc să cadă pe capota maşinii îmi ţin isonul, cu răpăiala lor cadenţată, ca într-un peisaj bacovian.
Am lăsat de mult în urmă Râmnicu Sărat, oraş în care a hălăduit un timp unul dintre epigonii lui Eminescu, poetul Alexandru Vlahuţă. Discret, sfios chiar, bustul acestuia veghează de decenii minusculul parc din faţa Casei de Cultură a oraşului. “Nu de moarte mă cutremur/ Ci de veşnicia ei”, parcă ne spune şi astăzi emulul eminescian. Înainte de a intra în Ţara Mioriţei, în munţii căreia duhul Mamei Vrâncioaia mai cutreieră şi acum pădurile de “brazi şi păltinaşi”, a podgoriilor fără sfârşit, ne întâmpină agresiv şi turmentat de pe soclul lui de piatră şi fum generalul rus Suvorov. În locul muscalului, gândesc, ce bine ar fi fost dacă ne întâmpina statuia marelui martir al neamului, Ion Vodă cel Cumplit (Cel Mare, nu?), cel care câştigase aici, lângă Focşani, o mare bătălie împotriva turcilor. Pe vremea lui, muscalii nu ne călcaseră pământul de dincolo şi de dincoace de Prut. Pământ binecuvântat de zei, dar situat, din nefericire, la răscruce de vânturi.
P.S. Din nefericire, teluricul Adrian Păunescu a trecut, atunci când nimeni nu se aştepta, la cele veşnice, în noiembrie 2010. Amintirea lui însă va dăinui peste timp, prin tot ceea ce ne-a lăsat moştenire, poeziile sale, Cenaclul “Flacăra” şi extraordinara revistă “Totuşi iubirea”. Cât de greu îmi e să vorbesc despre Adrian Păunescu la timpul trecut. Păunescu, nu o dată, la întrunirile de suflet ale colaboratorilor săi apropiaţi nu uita să ne recite, cu vocea sa gravă “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Şi totuşi…
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române