În luna mai a anului 1992 am avut şansa să călătoresc, alături de Adrian Păunescu, în Basarabia. Mi se împlinea un vis pe care-l nutream de mulţi ani. La Huşi am fost aşteptaţi de Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici, cărora li se alătură şi scriitorul Theodor Codreanu din localitate. Până la Huşi eu călătorisem pe bancheta din spate a bătrânului BMW, alături de Carmen Păunescu, frumoasa şi distinsa soţie a poetului. De la Huşi la Chişinău am făcut rocada:
În luna mai a anului 1992 am avut şansa să călătoresc, alături de Adrian Păunescu, în Basarabia. Mi se împlinea un vis pe care-l nutream de mulţi ani. La Huşi am fost aşteptaţi de Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici, cărora li se alătură şi scriitorul Theodor Codreanu din localitate. Până la Huşi eu călătorisem pe bancheta din spate a bătrânului BMW, alături de Carmen Păunescu, frumoasa şi distinsa soţie a poetului. De la Huşi la Chişinău am făcut rocada:Grigore Vieru a trecut alături de Carmen Păunescu, iar eu am luat loc în maşina condusă de Ion Aldea Teodorovici. Drumul a fost o încântare. Dincolo de frumuseţile primăvăratice ale Moldovei, descopeream că un OM cu totul deosebit se află lângă mine. Din vorbă în vorbă, am reuşit să-i “smulg” pe nesimţite interviul pe care vi-l propun acum spre lectură.
Dincolo de vorbe, Ion Aldea Teodorovici m-a desfătat cu cântecele pe care el le-a compus, printre care “Eminescu”, pe versurile marelui său prieten Grigore Vieru, şi “Crede-mă iubire” etc.
Acest interviu a fost publicat în revista “Totuşi iubirea”, nr.45 din 1992.
***
– Să-mi fie iertată impoliteţea, dar, personal, v-am descoperit târziu, în vara anului 1991, când aţi participat la Festivalul de la Mamaia. Aţi cântat atunci, împreună cu soţia, piesa “Eminescu”, pe versurile poetului Grigore Vieru. De ce atât de târziu, domnule Ion Aldea Teodorovici?
– Depinde ce înţelegeţi dumneavoastră prin “târziu”!
Dacă vă referiţi la pătrunderea mea pe postul Televiziunii din România, atunci sunt de acord. Mamaia a fost prima mea întâlnire oficială cu spectatorii din România. Moment emoţionant atât pentru mine, cât şi pentru soţia mea, Doina. Ani în şir am visat la această clipă. Şi ea a venit încărcată de rodii: am primit Premiul Special al juriului, dragostea românilor de pretutindeni. Dacă vă imaginaţi, însă, că noi am cântat atunci pentru prima dată în România, vă înşelaţi. În vara anului 1989, cu soţia şi trupa condusă de mine, am dat spectacole în foarte multe oraşe din Moldova: Iaşi, Botoşani, Vaslui, Rădăuţi, Dorohoi ş.a.
– Şi, totuşi, numele dumneavoastră nu a circulat aşa cum ar fi meritat. De ce?
– Vedeţi, eu sunt convins că fiecare om îşi are propriul destin, riguros trasat. Eu sunt un om evlavios şi cred în acest destin! În pofida aparenţelor, în sensul că am devenit celebru la 18-19 ani, am pătruns foarte greu în lumea mirifică a compozitorilor şi a interpreţilor de notorietate, să zic aşa. În anii trăiţi sub dictatura rusească eu n-am fost decât o dată sau de două ori pe postul Televiziunii din Moscova. Şi numai eu ştiu cât a trebuit să împing, să car, să dau în stânga şi în dreapta. Din păcate, fără aceste apariţii la televiziunea centrală puteam rămâne un “neica-nimeni”. Aşa s-au petrecut din păcate, lucrurile la Chişinău în acea perioadă. Eram interzis pentru că muzica mea, spuneau ei, are ceva bisericesc în ea.
– Din informaţiile pe care le deţin ştiu că tatăl dv. A fost preot.
– Tatăl meu a fost preot în orăşelul Leova, situat pe malul stâng al Prutului, nu departe de Huşi. Din păcate, a murit când eu aveam zece ani, adică în 1964, nu înainte însă de a fi făcut din mine un om în adevăratul sens al cuvântului! Dacă am să mulţumesc cuiva pentru împătimirea mea în ale cântecului, pentru dragostea mea de adevăr şi dreptate, apoi atunci acela nu este decât tatăl meu. Tot el mi-a sădit în suflet dragostea pentru folclorul românesc şi pentru patria noastră comună, România:
“Fiule, îmi zicea, aista să fie crezul tău, avem o singură mumă şi aceea e România”. Pe undeva, cenzorii ruşi aveau, totuşi dreptate! La rădăcina creaţiei mele stă folclorul românesc, precum şi muzica bisericească. Dacă acestora le mai adăugăm şi tenta naţionalistă, atunci avem motivaţia complexă a indexării mele.
– În pofida opreliştilor, aţi reuşit, totuşi, să vă impuneţi.
– Da, dar cu ce preţ! Lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere şi nu cred că are sens să vă plictisesc cu ele.
– Nu, deloc, doar pentru asta stăm de vorbă.
– Am să încep “ab ovo”, cum se spune. La 5 ani am început să iau lecţii de vioară şi pian. Mai târziu am urmat cursurile unei şcoli muzicale în care pătrundeau numai copii superdotaţi, să zic aşa. Această şcoală am făcut-o la Chişinău. Apoi am urmat Liceul de muzică de la Tiraspol, clasa intrumentelor de suflat: clarinet – saxofon.
– În ce an aţi terminat, deci, Liceul de muzică din Tiraspol?
– În 1973! Tot atunci, Sofia Rotaru a interpretat piesa mea “Crede-mă, iubire, crede-mă”, piesă ce avea să mă salveze dintr-o situaţie extrem de grea a vieţii mele.
– Anume?
– După absolvirea liceului, am fost luat în armată în oraşul Zaporojie din Ucraina. Deşi puteau foarte bine să mă repartizeze la fanfară, cum făceau cu toţi muzicanţii profesionişti, pe mine m-au “încălţat” la artilerie. Şi asta, pentru că eram moldovean. A fost cel mai cumplit an al vieţii mele. Ruşii voiau să facă din noi, moldovenii, nişte mancurţi. Pentru că mă opuneam procedeelor barbare de distrugere a personalităţii individului, îndeosebi a moldovenilor, am fost bătut crunt. Am stat două săptămâni în spital. Apoi, am fost trimis în aplicaţie de patru ori în Siberia, până la Murmansk. Simţeam că-mi îngheaţă saliva în gură. Ce să vă spun, a fost cumplit.
– Totuşi cum v-a salvat cântecul acela?
– Exact după un an de calvar, mai precis în toamna anului 1974, a venit comandant un general ucrainean, de 38 de ani, căruia îi plăcea muzica. Într-o zi, la emisiunea pentru ostaşi, Sofia Rotaru, înainte de a cânta piesa respectivă, a amintit faptul că autorul, tânărul compozitor Ion Aldea Teodorovici, face armata în oraşul Zaporojie. Generalul a auzit acest lucru şi m-a chemat la el: “Mă, ştii să-mi faci un jazz-band?,” m-a întrebat. Da!, i-am răspuns eu hotărât. Din clipa aceea am scăpat şi de “Katiuşa” şi de îngrozitoarele manevre militare.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române