Când în toamna anului 1905 avocatul Petre Stănescu trecea la cele veşnice, la doar 31 de ani, nimeni nu se gândea că numele său va fi legat pentru totdeauna de cel al marelui artist din Hobiţa Gorjului, sculptorul Constantin Brâncuşi.
Dar cum s-au petrecut lucrurile în fapt? Despre acest episod s-au scris la Buzău şi aiurea nenumărate articole, multe dintre acestea trădând lipsa unei documentări amănunţite. Dintre jurnaliştii buzoieni care s-au aplecat cu seriozitate asupra subiectului a fost regretatul ziarist şi om de cultură Corneliu Ştefan. Dar “Odiseea” integrală a acestui celebru monument care a deschis larg porţile sculpturii moderne în lumea artelor a fost prezentată, uneori, fragmentar. În rândurile care vor urma, precum şi în episoadele următoare vom încerca să detaliem “aventura” acestei vestite opere, de la întâlnirea Elizei Stănescu (viitoare Popovici), soţia defunctului Petre Stănescu cu sculptorul gorjan, în 1907, la Paris şi până la furtul incalificabil din Cimitirul “Dumbrava” al copiilor în bronz ale “Rugăciunii” şi bustului avocatului Petre Stănescu. În primul rând se naşte firesc întrebarea: Cine a fost Petre Stănescu? Dar Eliza Stănescu, soţia acestuia?
Avocatul Petre Stănescu se născuse la Buzău la 12 august 1874, în familia unui fruntaş conservator, profesorul Sterie Stănescu. După absolvirea Liceului Al. Hasdeu (cum se numea atunci cunoscuta instituţie de învăţământ) intră la Drept în Bucureşti pregătindu-se intens pentru avocatură. După absolvirea facultăţii, se înscrie în baroul buzoian, cunoscând notorietatea chiar de la primul său proces. A pledat, alături de marele Take Ionescu în procesul intentat ţăranului buzoian Ene Cojocaru, acuzat de boierul brăilean San Marino de tentativă de omor. Cu toată pledoaria strălucită a lui “Tăchiţă gură de aur”, dar şi a tânărului avocat Petre Stănescu, instanţa, deşi nevinovat, l-a condamnat pe nefericitul ţăran Ene Cojocaru, la cinci ani de ocnă (?!?). Pentru magistrala pledoarie a tânărului său coleg, Take Ionescu l-a felicitat sincer, prezicându-i un viitor strălucit. De altfel, ca membru al Partidului Naţional Liberal, va fi ales deputat în Parlamentul României, la vârsta de 29 de ani! (Ulterior şi fratele său Justin Stănescu (1881-1955) va fi ales deputat în mai multe rânduri, devenind chiar vicepreşedinte al Camerei). În acelaşi an se căsătoreşte cu Eliza, frumoasa fiică a lui Nicolae Seceleanu, unul dintre bogaţii oraşului, în pofida ameninţărilor cu dezmoştenirea a copilei neascultătoare. Dar fulminanta ascensiune a tânărului avocat va fi stopată la doar doi ani după căsătorie, de o boală nemiloasă, cancer la stomac. Tragicul eveniment s-a petrecut la 9 octombrie 1905. Trebuie să menţionez că cei doi aveau o fetiţă care va fi răpusă, la puţin timp după decesul avocatului, de boala secolului – ftizia! Tânăra văduvă nu va regreta că a urmat imboldul inimii, dar în sinea sa crede că tragicul eveniment ar putea fi pus şi pe seama blestemului că nu şi-a ascultat tatăl!
Timp de ani buni îşi înfruntă cu demnitate destinul, singurul ei gând fiind acela de a-i ridica un monument în Cimitirul “Dumbrava” din Buzău soţului său şi copilei dispărute. Întreabă în stânga, întreabă în dreapta, dar nu găseşte “artistul” care să dea viaţă dorinţelor sale. Şi aceasta, până într-o zi când o veche cunoştinţă de-a sa, soţia pictorului Ştefan Popescu, îi vorbeşte despre sculptorul Constantin Brâncuşi. Întâmplarea face ca Ştefan Popescu (de fel din Năenii Buzăului) aflat la studii de pictură în capitala Franţei, locuia chiar la gorjeanul Constantin Brâncuşi. Sculptorul sosise la Paris în 1904, după ce parcursese pe jos, timp de doi ani, drumul Bucureşti-Paris oprindu-se în muzeele marilor metropole precum Budapesta, Viena, Berlin etc. La Paris, Brâncuşi va fi “ucenicul” marelui sculptor francez Rodin, pe care îl va părăsi spunând “La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.
Deşi strâmtorat financiar, Brâncuşi nu a renunţat la visul de a fi EL în sculptură şi nu doar un ucenic al marelui Rodin! La vremea respectivă era ajutat cu ceva bani de prietenii din ţară, printre care şi farmacistul Gerota din Buzău, precum şi Regele Carol I şi Regina Carmen Sylva. De altfel, aflând că gorjeanul l-a părăsit pe Rodin, cuplul regal îşi va retrage stipendiile.
Sosit la Paris, Brâncuşi a trăit sobru, ca spălător de vase într-un restaurant şi student la Belle-Arte. Între timp s-a împrietenit cu patronul restaurantului Chartier, căruia i-a făcut şi bustul pe care l-a expus la Salonul Independenţilor, bust pe care l-a cărat cu roaba în admiraţia lui Rodin, după cum scrie Petre Pandrea în “Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”.
În micul său atelier din Paris îl va vizita cu regularitate, fiind un mare admirator al artistului, omul de ştiinţă, născut la Buzău, Nicolae Vaschide, deschizător de drum în psihologia experimentală modernă. De altfel, acesta va scrie şi prima cronică despre arta lui Constantin Brâncuşi, cu puţin înainte de a fi răpus de ftizie la nici 33 de ani.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române