* Împotriva tăvălugului sovietic
În ultimele luni de viaţă, refuzat de mai toate ziarele şi revistele din ţară, ca să nu mai vorbim de Franţa, ocolit de prieteni şi lovit de duşmani, Panait Istrati se hotărăşte să colaboreze la “Cruciada Românismului”.
* Împotriva tăvălugului sovietic
În ultimele luni de viaţă, refuzat de mai toate ziarele şi revistele din ţară, ca să nu mai vorbim de Franţa, ocolit de prieteni şi lovit de duşmani, Panait Istrati se hotărăşte să colaboreze la “Cruciada Românismului”. Acest gest disperat al scriitorului care nu şi-a conceput, totuşi, existenţa în afara luptelor de idei ale veacului său, luptă mijlocită de pana sa în care Dumnezeu picurase suflet şi har, i-a atras, neobositului matador, epitetele de “fascist” şi “antisemit”, ştiut fiind că Mihai Stelescu, unul dintre conducătorii respectivei reviste, făcuse parte din “Garda de Fier”. Cum a început colaborarea? La începutul lui decembrie 1934, autorul “Chirei Chiralina” dezvăluia cititorilor săi, într-un interviu din “Rampa”, faptul că cel de-al cincilea volum al cărţii “Viaţa lui Adrian Zografi – Agitatorul” era dedicat fostului tovarăş de luptă şi idei din anii tinereţii, Ştefan Gheorghiu. Acţiunea cărţii urma să aibă drept decor Valea Prahovei şi lumea petrolului. A doua zi după interviu, scriitorul primea vizita lui Alexandru Talex şi Mihai Stelescu, animatorii revistei cu pricina (într-un recent interviu, Al. Talex relata că l-a sunat la tipografie Panait Istrati şi l-ar fi întrebat scurt “Mă, vrei să mă cunoşti?”). După discuţii şi tatonări reciproce, hotărârea era luată. Panait Istrati va colabora la “Cruciada”. Deci, preţ de aproape cinci luni, scriitorul va publica mai multe articole în urma cărora Kominterniştii vor dezlănţui, din nou, campania lor furibundă de presă împotriva “trădătorului”. Aceste atacuri dure, perfide, vor culmina cu “rechizitoriul” lui H. Barbusse “Un haiduc al siguranţei”, publicat în revista procomunistă “Monde” din Franţa, în care Panait Istrati este acuzat “de a se fi târât în faţa reacţiunii şi a poliţiei”, de a fi fost “cumpărat de duşman” etc.
Despre colaborarea scriitorului la “Cruciada Românismului” Mihai Ungheanu scrie: “condiţia lui Panait Istrati este dramatică. El a întors spatele comunismului şi kominternismului şi s-a refugiat în patria mună. A declarat că nu mai aderă la nimic, adică refuză programele, dar a aderat totuşi la ţara natală. Această ţară stătea sub presiunea terorii roşii, la graniţa de pe Nistru, dar şi în interior. În ea încep să se agite mişcările de dreapta. Chiar Panait Istrati scrie la o publicaţie <Cruciada Românismului>, sărită din triunghiul mişcării de extremă dreaptă. Este singurul loc unde îşi mai poate expune opiniile. Locul acesta de popas devine noul cap de acuzare la adresa scriitorului. Delimitările sale nu servesc la nimic. Comuniştii români nu-l acceptă. Oamenii dreptei nu-l primesc”. “Cruciara Românismului”, a mai spus-o, va fi printre puţinele publicaţii unde Panait Istrati are posibilitatea să-şi exprime ultimele sale gânduri şi crezuri politice. Curajul de a demasca “teroarea roşie” al cărei duşman înverşunat devenise după 1929, nu-l va părăsi până la “marea trecere”. Articolele scrise în “Cruciada Românismului” sunt nu numai seducătoare prin forţa cuvântului înnobilat de sinceritate şi adevărul de viaţă pe care-l conţin, ci şi profetice! Iată ce scria Panait Istrati în articolul “Între comunism şi fascism”, apărut postum în nr.25 din 30 mai 1935, articol redactat în limba franceză, pentru a informa străinătatea despre poziţia sa politică în ţară. (Din cauza îmbolnăvirii şi morţii scriitorului, el nu a mai fost trimis niciunui ziar occidental). Margareta Istrati, soţia scriitorului, l-a dat “Cruciadei Românismului” care l-a publicat atât în franceză cât şi în română, traducerea aparţinându-i lui Alexandru Talex. “Acest francez (aluzie la Barbusse – n.n.) este amicul URSS-ului, peste tot unde acest URSS nu şi-a purtat încă tăvălugul său asupritor. România este în această situaţie, însă numai pentru timpul care ne mai desparte de <viitoarea ultimă> dată, apoi totul se va sfârşi, cu tot sprijinul marilor săi aliaţi (aici s-a înşelat amarnic brăileanul – n.n.!?!). Dar, pentru un moment ea are fericirea de a nu se număra printre Republicile Uniunii Sovietice. Şi, accentuez, pentru că eu sunt un Stan Păţitul”.
Referitor la tăvălugul bolşevic care a trecut şi peste ţara noastră după 1944, ca să nu mai vorbim de consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, nu face decât să confirme premoniţia lui Istrati. De altfel, se ştie foarte puţin despre faptul că, la ultima Plenară a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste din decembrie 1933, în cuvântul său, printre altele, Lucreţiu Pătrăşcanu a afirmat că sarcina imediată pe care PCR trebuia să şi-o pună era “instaurarea Guvernului muncitoresc şi ţărănesc pentru fondarea Republicii Sovietice Române”. (Marian C. Stănescu, “Moscova, Kominternul, filiera comunistă balcanică şi România, 1919-1944”, p.50). Propagandei kominterniste, cu şlagărele ei impresionante de “umanism, libertate, egalitate, fericire, internaţionalism etc.”, îi căzuseră victime, aşa cum am mai arătat, multe spirite luminate ale vremii, îndeosebi, din rândul intelectualilor.
“România era beneficiara acestei teori roşii, spune criticul Mihai Ungheanu, care începea să fie exportată sistematic. La Tatar-Bunar se încercase o mică <revoluţie mondială>”. Eşecul ei a dus la apariţia Republicii Molvoveneşti dincolo de Nistru, ca o presiune continuă asupra statului român.
Fără să dezlege toate tainele istoriei care aveau în vedere alipirea Basarabiei la URSS, Panait Istrati a înţeles în timpul vizitei sale în ţara socialismului victorios, că între TEROAREA ALBĂ şi TEROAREA ROŞIE (s.n.) nu este nicio diferenţă şi că, în cele din urmă, mai periculos pentru ţările din jur şi pentru omenirea întreagă este “fascismul roşu”.
Deplângându-şi soarta de om liber
A scris Panait Istrati la “Cruciada Românismului” pentru că, lepădându-se de comunism, trecuse la “fascism”? Nu, în niciun caz. “Nu a avut cu <Cruciada> alt contract decât cel moral”, scrie Jean Hermiere. A fost insul care a plătit, cu ura duşmanilor şi dispreţul prietenilor, curajul de a-şi fi rostit, cu voce tare şi în “public”, propriile-i convingeri. “Strig fără încetare credinţa mea absurdă. Asta îmi dă puteri să-mi suport viaţa de bolnav, după ce m-a ajutat să înving provizoriu moartea. Şi ţin, ca să se ştie, că strigătele mele sunt dezinteresate. Opera mea, reacţionară, în toate sensurile, nu mă mai hrăneşte. Pentru articolele mele, reacţionare la fel ca şi opera, nu primesc niciun ban. Trăiesc mai degrabă din pomana altora. O pomană care nu-mi cere nici schimbare de idei, nici menajamente şi nici tăcere. Aşa cum face ultimul cerşetor”. Aceasta este adevărata stare mentală şi de spirit în care se găsea “hoinarul” din Brăila în ultima perioadă a vieţii sale. Dar acest fapt, absolut dramatic pentru un om care ştiuse ce înseamnă gloria, măreţia şi, de ce nu, chiar bogăţia, nu-l va face să abdice de la propriile convingeri câştigate cu preţul propriei sale vieţi. “Fasciştii şi capitaliştii mă cunosc mai puţin decât prietenii mei de idei (aluzie, îndeosebi, la komiterniştii francezi – n.n.), dar ei au cinstea pe care comuniştii o ignoră, ca să recunoască pe tăcute că ura mea împotriva comunismului, veche de când lumea, nu este un simplu flirt şi nu va fi niciodată, o <haină întoarsă pe dos> aşa cum spune finul şi spiritualul burghez Francis Jaurdain (militant activ în extrema stângă franceză – n.n.) (…) comunismul meu era dreptatea şi libertatea conştiinţei, adică exact ceea ce sovierele au extirpat de la ele acasă şi vor să extirpeze oriunde aceste două biete valori spirituale mai rezistă încă teorii roşii”. De altfel, manifestându-şi neîmpăcata sa ură împotriva dictaturii de tip kominternist, a terorii roşii, Panait Istrati nu va cruţa nici teroarea de tip fascist! Tocmai în asta constă, credem noi, adevărata măreţie (ca gânditor politic) a lui Panait Istrati. “Omenirea merge spre o suferinţă din ce în ce mai crâncenă, fie că va domina comunismul, fie că va domina fascismul, scrie el în <Pe marginea scrisorii unui muncitor>, căci atât un regim, cât şi celălalt, nu va consimţi să hrănească (amara pâine!) decât pe omul care va abdica de la orice spirit de dreptate şi va urla ca lupii”. Deplângându-şi soarta de om liber, dar bătându-se pentru ea, de scriitor angajat faţă de propria sa conştiinţă, Panait Istrati are tăria să dea lumii cu tifla. “Se prea poate să optez pentru cerşetorie dacă viaţa şi scrisul vor continua să mă intereseze. Cerşetorul e un om stăpân pe conştiinţa lui (…), iar umilinţa ne este recomandată de toate înţelepciunile divine. La urma urmelor sunt creştin”, spune scriitorul cu amară ironie. Referitor la acuzele aduse de kominternişti că ar fi “fascist şi antisemit”, acesta va declara, în finalul articolului “Între comunism şi fascism”: “Cât priveşte pretinsa mea activitate fascistă în România, ea este de natură publică şi am definit-o printr-o serie de articole apărute (…) de curând, în gazeta <Cruciada Românismului> (prin tot ce a scris în “Cruciada Românismului” a probat că nu e nici fascist nici antisemit! – n.n.). “Aflându-mă grav bolnav şi reprobând toate organizaţiile (…) am făcut cunoscut că nu pot acorda ajutorul meu moral decât acestei mişcări naţionaliste, lipsită de orice violenţă, xenofobie şi antisemitism. Dar vreau să adaug acum, ţine scriitorul să sublinieze, deoarece intelectualii francezi puri au aderat la teroarea comunistă, PE CARE VOR S-O IMPUNĂ LUMII (s.n.) eu recunosc confraţilor mei dreptul de a adera şi ei, la teroarea fascistă, şi declar că dintre aceste două, ultima este mai puţin inumană şi, nota bene, singura care nu angajează cu nimic responsabilitatea clasei muncitoare, fiindcă fascismul nu pretinde să guverneze, <prin popor: şi nici <în numele proletariatului>, aşa cum o face comunismul. Pentru că TEROAREA, sublinia acesta, indiferent de forma şi culoarea în care se menifestă, poate fi o efemeră formă de luptă, dar ea nu poate fi o metodă de guvernământ, ea nu rezoltă niciun fel de criză economică”. Trebuie să recunoaştem că acest indubitabil adevăr istoric, rostit de Panait Istrati în urmă cu 60 de ani, îl percepem, din păcate, şi astăzi, cu mare greutate, sau nu-l percepem deloc, în pofida faptului că am simţit pe propria-ne piele avatarurile dictaturii roşii.
Avem oare dreptul să uităm?
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române