În luna mai a anului 1992 am avut şansa să călătoresc, alături de Adrian Păunescu, în Basarabia. Mi se împlinea un vis pe care-l nutream de mulţi ani. La Huşi am fost aşteptaţi de Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici, cărora li se alătură şi scriitorul Theodor Codreanu din localitate. Până la Huşi eu călătorisem pe bancheta din spate a bătrânului BMW, alături de Carmen Păunescu, frumoasa şi distinsa soţie a poetului. De la Huşi spre Chişinău am făcut rocada: Grigore Vieru a trecut alături de Carmen Păunescu, iar eu am luat loc în maşina condusă de Ion Aldea Teodorovici. Drumul a fost o încântare.
Dincolo de frumuseţile primăvăratice ale Moldovei, descopeream că un OM cu totul deosebit se află lângă mine. Din vorbă în vorbă, am reuşit să-i “smulg” pe nesimţite interviul pe care vi-l propun acum spre lectură.
– După armată ce-aţi făcut?
– În 1975 am lucrat în formaţia “Contemporanul”. Eram instrumentist, compozitor, solist. Am cântat cu această formaţie până în 1981, an în care am intrat la Conservator, clasa de compoziţie şi pedagogie. Trebuie să vă mai spun că tot în anul 1981, toamna, am fost în America cu mai mulţi tineri, ambasadori ai prieteniei dintre tineretul sovietic şi cel american. Grupului i s-a spus “Mesagerii păcii”. Era format din 34 de oameni, cei mai mulţi KGB-işti şi patru artişti: eu, soţia mea Doina, Nicolae Botgros, actualul dirijor al renumitei orchestre de muzică populară “Lăutarii” din Chişinău şi Anastasia Lazariuc. Noi cântam, iar ei ascultau! A fost prima şi (până anul trecut) ultima mea călătorie peste hotare. Greu de spus ce nu le-a plăcut! Poate că nu cântam “Katiuşa”.
– Cum au fost anii de conservator?
– Perioada 1981-1987, adică în toată perioada conservatorului, am dus-o extrem de greu. Trăiam doar din salariul soţiei, care era profesoară de literatură universală. Uneori, după ce ne plăteam datoriile, nu ne rămâneau bani decât de lapte. Am încercat să mai intru la Televiziunea din Chişinău, dar am fost respins, după cum am mai precizat. Atunci i-am cerut ajutor prietenului meu mai mare, poetul Grigore Vieru. El a încercat în stânga, în dreapta, dar nimic. “Cenzura rusească şi mafia sunt prea puternice, Ioane, mi-a zis dl. Vieru, nu-ţi rămâne decât un singur lucru. Ia-ţi chitara şi soţia şi hai şi cântă prin satele Moldovei, să te cunoască oamenii”. Şi aşa am făcut. Mi-am luat chitara, soţia şi am început să cutreierăm satele Moldovei. Aşa am ajuns eu să fiu cunoscut şi preţuit în Basarabia.
– Ce înseamnă pentru compozitorul ce sunteţi, cuplul de interpreţi Doina şi Ion Aldea Teodorovici?
– Nu exagerez dacă vă spun că aproape totul! Doina, cu care, înainte de a mă căsători, am fost prieten cinci ani, m-a înţeles şi m-a sprijinit în tot ceea ce am întreprins. Este un om energic şi de o cultură deosebită. La părinţii ei am văzut cea mai impresionantă bibliotecă personală din câte am întâlnit. Doina a fost primul meu dascăl de literatură universală. Prin ea am descoperit proza marilor scriitori ruşi, americani şi englezi, mari poeţi francezi şi germani, precum şi marea literatură a secolului nostru. Este ca şi mine, subjugată de cântec. Pentru cântec şi-a sacrificat prima ei dragoste – catedra! De asemenea, Doina este şi o foarte bună dansatoare. Cu formaţia de dansuri populare din Chişinău a colindat aproape toate continentele.
– Ştiu că aveţi un copil.
– Avem un băiat, Cristinel. La început ne-a fost şi nouă şi lui foarte greu. Acum a crescut mare, are zece ani şi se descurcă singur. Important este că învaţă foarte bine, iubeşte nespus de mult muzica!
– Despre poetul dumneavoastră preferat, Grigore Vieru, ce ne puteţi spune?
– Cu dl. Grigore Vieru colaborez de mulţi ani. Îl consider nu doar un mare poet, ci şi un mare prieten. Rar om de aşa ţinută morală! Citindu-i poezia “Reaprindeţi candela”, am început pur şi simplu să plâng. Mi-au revenit în minte scene de un tragism zguduitor. Era în anii de după căderea Basarabiei sub ruşi. Când a auzit că vine să-l ridice cu duba, bunicului meu, care era un om înstărit, i-a plesnit inima. Pe mătuşa mea, sora mamei, au dus-o, în schimb, în Siberia. În amintirea lor, a tuturor celor care-au înfruntat “aspra iarnă rusească”, am scris acel cântec cutremurător. Meritul este, în primul rând, al poetului şi doar în mică parte al meu.
– La una din emisiunile Televiziunii din Chişinău v-am ascultat interpretând, împreună cu Doina, piesa “Maluri de Prut”, pe versurile poetului Adrian Păunescu.
– Pe Adrian Păunescu l-am descoperit, ca poet, ceva mai târziu. Dar, odată cunoscut, m-a subjugat cu totul. Poezia lui este de un dramatism rar întâlnit. Ca şi în cazul lui Vieru, versurile din “Maluri de Prut” mi-au evocat luminoşii – triştii ani ai copilăriei mele petrecuţi acolo, pe malurile Prutului, la Leova. Numai cine simte şi iubeşte cu adevărat Basarabia mă poate înţelege. Şi poetul Adrian Păunescu este unul dintre aceia.
– Domnule Ion Aldea Teodorovici, concret, la ora actuală cu ce vă ocupaţi în afară de cântec?
– Pentru mine nu există nimic sau aproape nimic în afara cântecului. Scriu şi interpretez împreună cu Doina melodiile pe care le compun. Compun, după cum ştii, şi muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, spectacole dramatice. În altă ordine de idei, de curând, am fost chemat şi am acceptat să fiu conducătorul muzical al Teatrului dramatic din Chişinău, teatru ce poartă numele marelui nostru Eminescu.
– Am auzit că doriţi să înfiinţaţi un teatru muzical şi la Bucureşti. Este adevărat?
– V-am spus că sunt un om cu frica lui Dumnezeu. Deci şi superstiţios. Nu vă pot dezvălui încă nimic despre această întreprindere. Vă voi spune după ce o vom pune pe picioare, cum se zice. Până atunci – tăcere!
Autorul acestui interviu urma să publice un al doilea, luat Doinei Teodorovici. Dar, după cum se ştie, timpul n-a mai avut răbdare cu cei doi mari artişti, îndrăgostiţi deopotrivă de cântec şi poezie, de Basarabia şi România! Aveau să-şi afle sfârşitul în tragicul accident de maşină, în localitatea Coşereni, de lângă Urziceni, în luna noiembrie a aceluiaşi an. Nici până astăzi nu ştim cât a fost mâna destinului sau o altă mână ucigaşă.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române