După unii biografi, Vasile Voiculescu are o descendenţă transilvană, bunicul lui, oier, venind la Pârscov de peste munţi, din Săliştea Sibiului. Nu ştim cât de important e acest lucru. Ceea ce este limpede e că satul copilăriei poetului, Pârscovul de odinioară, era un sat cuprins, cu gospodari vrednici.
După unii biografi, Vasile Voiculescu are o descendenţă transilvană, bunicul lui, oier, venind la Pârscov de peste munţi, din Săliştea Sibiului. Nu ştim cât de important e acest lucru. Ceea ce este limpede e că satul copilăriei poetului, Pârscovul de odinioară, era un sat cuprins, cu gospodari vrednici. Într-unul din sonetele lui, Vasile Voiculescu spune răspicat: „Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul”. Şi totuşi el însuşi declara în altă parte, într-o confesiune, că amintirile i-au rămas totdeauna proaspete. Este vorba, desigur, despre amintirea puternică a satului, cu toate datinile şi eresurile sale, cu natura lui copleşitoare. Spune, au fost momente când bunicul dumitale şi-a povestit sau măcar a amintit despre zilele copilăriei lui, despre lumea satului de odinioară? Ai cunoscut acel sat?
A.V.: Eu personal n-am fost niciodată la Pârscov. Tatăl meu, Ion Voiculescu, se ducea adeseori, probabil că în copilărie îşi petrecuse şi unele vacanţe acolo. Dealtfel, tata era depozitarul multor amintiri de familie. Desigur că, în plină tinereţe, Vasile Voiculescu îi povestise despre începuturile lui literare şi îi destăinuise vechi întâmplări pe care le cunoştea de la cei bătrâni. Mie, personal, bunicul nu mi-a povestit niciodată despre satul copilăriei. Cred că la vârsta părului alb lucrurile acelea i se păreau mult prea depărtate. Şi apoi, în toată atitudinea lui, chiar şi în intimitatea familiei, Vasile Voiculescu avea un puternic aer citadin. N-a fost pentru mine un bunic clasic, care spune seara poveşti la gura sobei. Tatu-Tatu, cum îi ziceam eu, nu mi-a istorisit poveşti. În schimb, de pildă, avea în bibliotecă un exemplar din Divina Comedie, cu admirabile ilustraţii, care pe mine mă fascinau. El răsfoia cu răbdare uriaşă cartea cu coperţi de piele, încercând să-mi explice, pe măsura vârstei mele, tâlcul acelor ilustraţii dintre care cele mai multe îmi păreau nepământeşti.
Ceva mai târziu, crescând, am găsit în această bibliotecă – mă refer la biblioteca lui V.V. – o întreagă colecţie de reviste în ale căror pagini se vorbea despre fenomene parapsihologice şi spiritism. Bunicul meu a încercat să-mi explice cât mai simplu aceste fenomene fiind convins de veridicitatea lor. Tot datorită lui am cunoscut şi învăţat dragostea pentru animale. Îmi aduc aminte cu plăcere de serile în care îmi citea sau mai bine spus îmi traducea din franţuzeşte „Povestiri despre animale” de Jack London.
V.M.: Casa de la Pârscov, de lângă Buzău, unde Vasile Voiculescu a văzut lumina zilei, unde a copilărit şi unde s-a mai întors la răstimpuri. Poate fi socotită astăzi Casa Memorială Vasile Voiculescu. Nu ştim dacă în interior locuinţa ţărănească mai păstrează ceva din atmosfera sfârşitului de veac în care Vasile Voiculescu a început să pipăie cu ochii şi cu sufletul realitatea înconjurătoare. Oricum, în faţa casei a fost instalat un bust al poetului, lucrat de Oscar Han. Grupurile de scriitori care vizitează casa de la Pârscov vin aici mai ales din însărcinare, pentru a marca o comemorare sau un eveniment legat de opera şi existenţa poetului. Vin însă şi iubitori ai poemelor lui Voiculescu, speră a-i cunoaşte locul de obârşie şi a-i căuta urmele paşilor care s-au spulberat în vreme. Faptul că se ţine trează această amintire la Pârscov este un lucru merituos. Dar noi ştim că Vasile Voiculescu a trăit, a studiat şi a scris pe alte meleaguri. Din 1919, el s-a statornicit în casa bucureşteană din strada dr. Staicovici, unde a şi închis ochii, în 1963. Aici şi-a crescut copiii, aici şi-a scris aproape întreaga operă, aici a trăit, însingurat, anii de după 23 august, ani de tăcere şi suferinţă, întrerupţi către sfârşit, de detenţia lui absurdă şi ucigătoare.
Spune-mi, Andrei Voiculescu, care e părerea dumitale: nu ar fi firesc ca aici sau, cel puţin, şi aici să se organizeze o casă memorială? Să se fi pus cel puţin o placă comemorativă aşa cum există, de pildă, pe casa lui Ion Barbu din Cotroceni?
A existat o străduinţă, sau măcar o intenţie în sensul înfiinţării acestei autentice case memoriale?
Mai există ceva din mobilierul personal, din obiectele personale ale poetului? O rămăşiţă din biblioteca lui?
A.V.: În privinţa plăcii comemorative ştiu că există o decizie mai veche a oficialităţilor culturale bucureştene, dar decizia aceea a rămas literă moartă. Cheltuiala n-ar fi fost mare, dar s-a preferat ca, cel puţin pentru marele public, urmele bunicului să fie estompate. Pentru organizarea unei case memoriale s-a făcut pe vremuri o ofertă clară către Uniunea Scriitorilor, o ofertă de donaţie a casei, în condiţii absolut acceptabile. Dar oferta a fost respinsă, Uniunea motivând că „nu prezintă interes”. Părerea mea este că există un interes, dar un interes diametral opus. Vasile Voiculescu devenise la un moment dat un simbol, în jurul lui se crease un cult. Fireşte, totul datorită poeziei sale cu nuanţe religioase şi martiriului pe care l-a îndurat absolut fără niciun motiv. Exista aşadar teama ca muzeul Voiculescu să nu devină sanctuarul Voiculescu. Or, tocmai aceasta voiau s-o evite oficialităţile. Probabil că o casă memorială într-un sat depărtat li s-a părut mai puţin primejdioasă. Pe urmă, se pare că îi speriase puţin şi atitudinea deschisă a tatii, care le repetase în faţă: „mi l-aţi omorât pe tata”! Existând această casă memorială, punct de contact cu publicul, ar fi fost posibil ca ideea aceasta a asasinării lui Voiculescu să se răspândească şi mai mult.
M-aţi întrebat dacă mai există ceva din mobilierul şi din obiectele personale ale lui Voiculescu. Ca urmare a sentinţei de înaltă trădare care s-a dat împotriva poetului, toate lucrurile lui au fost confiscate. Adică mobila, cărţile, icoanele, manuscrisele etc. Când s-a făcut acea târzie şi ridicolă reabilitare, firesc ar fi fost ca toate obiectele ridicate de statul socialist să fie înapoiate. Dar, ori că nu s-a mai putut da de urma lor, ori că ar fi fost jenant să ridici din casa unui ministru sau demnitar de partid cutare fotoliu sub motiv că a aparţinut poetului Voiculescu. Aşa încât, practic, nimic n-a mai fost înapoiat. Cărţile bunicului, cărţi rare, ajunseseră în parte la Biblioteca Centrală de Stat. Directorul bibliotecii nu voia să le restituie şi a făcut presiuni asupra tatei să le vândă pe un preţ de nimic. Dar, tata a refuzat cu îndârjire. Abia după moartea lui am fost constrânşi să vindem cărţile, care, de altfel, oricum n-ar mai fi ieşit din mâinile Bibliotecii de Stat.
Pentru memoria tatălui meu, Ion Voiculescu, sunt obligat să adaug aici câteva lucruri pe care doar un cerc restrâns de intelectuali din ţară le cunosc.
Tatăl meu a fost cel care a luptat pentru publicarea fiecărei cărţi şi reabilitarea postumă a lui Vasile Voiculescu. El a fost cel care a insistat pentru restituirea integrală a manuscriselor. Pot spune, fără a greşi, că el le-a smuls din mâinile Securităţii. Tot la insistenţele şi memoriile sale către conducerea de partid a fost dată şi decizia asupra plăcii comemorative despre care spuneam că a rămas literă moartă.
Atitudinea sa deschisă, câteodată agresivă faţă de anumite instituţii din ţară şi faţă de conducerea de partid l-au făcut de temut şi a grăbit recunoaşterea postumă a valorii şi operei celui care a fost Vasile Voiculescu. Moartea sa subită, în noaptea de 25 octombrie 1973, a oferit oficialităţilor din România prilejul de a răsufla uşurate. Şi, cu toate acestea, lupta şi munca sa de ani de zile fuseseră încununate de succes. Reuşise să-şi reabiliteze tatăl. Bineînţeles că toate aceste fapte nu au convenit şi nu convin nici azi propagandei comuniste şi de aceea este minimalizat sau dat uitării rolul său în publicarea operei lui Vasile Voiculescu. O mulţumire sufletească a avut însă tot timpul – a fost cel mai iubit dintre copiii bunicului meu!
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române