Am admirat, de-a lungul anilor, spiritul deschis al ploieştenilor pentru fenomenul de cultură, pentru cinstirea memoriei celor care, prin creaţia lor, au lăsat urme adânci în conştiinţa locuitorilor urbei. Aş aminti, în acest context nenumăratele muzee care au apărut sub bagheta magică a istoricului Nicolae Simache cum ar fi:
Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, Muzeul Ceasului, Muzeul Petrolului etc., ca să nu mai vorbim de alte nenumărate muzee sau case memoriale răspândite pe întreg teritoriul judeţului Prahova precum: Sinaia, Vălenii de Munte, Câmpina, Breaza, Buşteni etc. Nenea Iancu Caragiale are şi el un loc aparte în conştiinţa ploieştenilor, după cum un loc privilegiat îl are poetul Nichita Stănescu. Începând cu anul 1986 şi până astăzi aici se desfăşoară Festivalul internaţional de poezie “Nichita Stănescu”, nouă dintre ediţiile acestuia fiind “păstorite” de neobositul animator cultural al judeţului Prahova, prof. dr. Alexandru Bădulescu (născut la Şarânga – Buzău). În calitatea mea de reporter special al revistei “Totuşi iubirea” a lui Adrian Păunescu, am participat la ediţiile din 1995 şi 1996. Reportajele scrise atunci îmi trezesc şi astăzi amintiri extraordinare, de aceea îndrăznesc să vi le supun atenţiei, cu speranţa că nu vă vor dezamăgi.
1.Pentru mine fiecare om e o minune (1995)
Festivalul internaţional de poezie Nichita Stănescu
Preţ de două zile, oraşul aurului negru a fost, indiscutabil, capitala de suflet a poeziei româneşti. Ploieştiul şi ploieştenii, împreună cu invitaţii lor, şi trebuie să mărturisim că nu au fost puţini, l-au sărbătorit, cum numai ei ştiu să o facă, chiar şi în aceste zile de grele încercări pentru cultură, pe marele lor poet, al nostru şi al lumii – Nichita Stănescu!
“Să-i iubim pe poeţi cu zădărnie şi înverşunare, cel mai în viaţă şi cu mai în viaţă sunt poeţii”, zicea Nichita. Cea de-a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional ce-i poartă numele s-a desfăşurat sub semnul acestei profunde şi totale iubiri pentru poetul “Necuvintelor”! Un program dens, de substanţă, minuţios şi bine “orchestrat” de prof. Alexandru Bădulescu, consilier şef al Inspectoratului pentru Cultură Prahova, împreună cu Prefectura şi Consiliul Judeţean, cu celelalte instituţii judeţene de profil, sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii şi Academiei Române a conturat sensibil şi profund universul de viaţă şi de dincolo de viaţă al POETULUI. Să scrii despre toate întâmplările din cele două zile dedicate aniversării naşterii poetului este greu şi neproductiv. Greu pentru că ar trebui, volens-nolens, să-i nemulţumeşti pe unii dintre cei care, părtaşi la această sărbătoare, nu i-ai numi. Neproductiv, pentru simplul motiv că, din fuga condeiului, am acorda, poate, un spaţiu insuficient unor întâmplări majore din aceste două zile, după cum am putea greşi şi în sens invers! Asumându-şi deci, în mod deliberat, aceste posibile erori, reporterul vă propune o trecere în revistă a zilelor Nichita Stănescu de la Ploieşti.
ŞI A FOST ZIUA ÎNTÂI, JOI, 30 MARTIE 1995
Deşi e sfârşit de martie, ziua e friguroasă. Plouă sau ninge peste capitala poeziei? Un vânt rebel zădărniceşte încercarea de a vizita frumoasa urbe a lui nenea Iancu şi a lui Nichita. Cu părul răvăşit de ploaie şi vânt alerg spre Palatul Culturii ca spre un liman salvator. Directorul Bibliotecii Judeţene “N. Iorga”, distinsul prof. Gheorghe Maxim, îmi oferă imediat o cafea. Îi mulţumesc. Sunăm la Inspectoratul pentru Cultură. Prof. Al. Bădulescu are emoţii. N-au sosit încă toţi cei care ar trebui să rostească alocuţiuni la seara muzeală concepută a marca împlinirea a 30 de ani de la apariţia volumului “Dreptul la timp” şi de la prima recunoaştere internaţională a poetului (Premiul pentru cel mai tânăr poet, STRUGA, 1965). La orele 16.00, în holul Hotelului “Central” are loc întâlnirea celor trei grupuri: român, sârb şi basarabean. Strângeri de mâini, îmbrăţişări, sub aripa ocrotitoare a bunului Nichita. De la Bucureşti au sosit Dora Stănescu, soţia poetului, dr. Ion Donoiu, numismat, împreună cu istoricul şi criticul literar Mircea Tomuş. Din Serbia “cea de-a doua patrie a mea”, cum îi plăcea poetului să zică, au sosit Adam Puslojic, Srba Ignjatovic, Miljurko Vucadinovic şi Brotisla Milorenuc, redactor-şef la “Radio Belgrad”. Din Basarabia, este prezent poetul Valeriu Matei. Ulterior, am să-l descopăr şi în calitate de excepţional “tălmăcitor” al cântecului popular românesc!
Plecăm cu toţii spre Casa memorială “Nichita Stănescu”. Au evocat personalitatea poetului, în cuvinte pline de sensibilitate, criticul literar Mircea Tomuş, dar mai ales, Adam Puslojic, din Serbia, Membru de Onoare al Academiei Române, rafinat intelectual cu alură de haiduc, profil de efigie, barbă de pustnic şi ochi de icoană creştină. El muşcă din cuvintele limbii române ca dintr-o piersică coaptă. El vorbeşte despre Nichita aşa cum respiră. E mândru şi fericit că-i poate comenta opera, că-i poate recita şi tălmăci versurile. Rostindu-i numele, acesta îşi deschide larg braţele de parcă ar vrea să-l cuprindă din neant pe poet, să-l topească în îmbrăţişarea sa: “E greu să exprim în cuvinte, spune acesta dragostea cu care întreg poporul sârb îl citeşte şi îi cinsteşte memoria”. Memorabilă rămâne, în acest sens “păţania”, într-o cofetărie din Belgrad. “La o masă vecină, relatează Puslojic, câţiva tineri studenţi recitau din poezia de dragoste a lui Nichita. Deodată, poate din grabă, ei schimbă un cuvânt din poezia respectivă. Mai bine zis, găsesc un alt echivalent. Mi-am permis să le atrag atenţia asupra acestui fapt. Ei m-au privit de sus, cu un aer seniorial, zicându-mi, ce ştii tu despre Nichita? Ştiu, le-am răspuns, pentru că eu l-am tradus. Am povestit toate acestea pentru a arăta cât de mult e iubit Nichita în ţara mea. De altfel <Trist poem de dragoste>, această sublimă poemă, se află în manualele noastre şcolare la loc de cinste, încât putem spune că astăzi, copiii noştri învaţă alfabetul iubirii după poezia lui Nichita Stănescu”.
Doctorul Ion Donoiu, împătimit numismat, unul dintre apropiaţii poetului, a evocat adânca prietenie dintre el şi Nichita, cunoscut la rându-i, dincolo de “Necuvinte”, şi ca un neostoit scormonitor în ale numismaticii. De la domnia sa am reţinut două expresii nichitiene ce vor deveni, cu siguranţă, aforisme. Prima: “Bătrâne, pentru mine fiecare om e o minune”, iar cea de-a doua “Eu înţeleg prietenia ca pe ceva concret şi nu abstract”. “Poetul, relatează mai departe doctorul, făcea aluzie la faptul că trecuseră mai multe zile şi noi doi nu ne mai văzuserăm. Nichita înţelegea prietenia ca pe o trăire concretă, fizică, dacă pot spune astfel”.
În Casa memorială “Nichita Stănescu” se respiră greu. Odăile casei de târgoveţ, apărată cu cerbicie de la demolare de prof. N. Simache şi care astăzi adăposteşte, temporar, memoria poetului, sunt mult prea neîncăpătoare pentru cei care au venit aici. Dar nimeni nu pleacă, nimeni nu se mişcă. Cu forţa iubirii lui telurice, poetul ne ţine acolo, strâns legaţi unii de alţii, în patria limbii române. Nu spunea el atât de simplu, dar atât de dumnezeiesc, “Locuiesc în limba română”?
Actorii Teatrului “Toma Caragiu” din Ploieşti şi i-am numit pe Lucia Ştefănescu, Mihai Răducu şi Raluca Zamfirescu susţin un sensibil moment poetic din lirica sărbătoritului.
În stânga mea, lângă uşa de la intrare în Casa muzeu, ascultă tăcută, parcă în aşteptarea unei minuni, “când el o să-i apară”, Dora Stănescu, frumoasa, fragila şi sensibila soţie a poetului. Cu ochii săi mari, larg deschişi a uimire, simte cum umbra zeului Nichita vine să-i susure la ureche “Eu mă uitam în pământ/ În miezul pământului/ Să te zăresc când ai să treci”.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române