Marţi, în această săptămână, ţările membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au avut ca eveniment programat Ziua Mondială pentru combaterea sărăciei. Momentul, important pentru semnalul pe care trebuie să-l dea unei lumi diforme din punct de vedere moral şi umanitar, a fost eclipsat la noi de marea lansare electorală de pe Arena Naţională.
Nu am fost niciodată adeptul aşa-zisului act de justiţie înfăptuit la televizor, mai ales atunci când participanţii la dezbaterile respective sunt tot felul de neaveniţi, pricepuţi în egală măsură la anorexia manechinelor, la politică, fotbal, agricultură ori economie globală. Mai precis, de personaje de care s-au pliticist până şi pereţii studiourilor televiziunilor, de genul Monicăi Tatoiu ori al ramoliţilor miniştri Mariana Câmpeanu ori Corneliu Dobriţoiu.
„După ce că e şi prost, e şi urât şi chelios. Măcar de era îmbrăcat mai frumos. Nu ştiu de unde-i găsiţi să spuneţi atâtea prostii. Eşti atât de dobitoc să nu ştii că imunitatea în Parlamentul European e de zece ori mai puternică decât în Parlamentul Naţional. După ce că e prost, n-are nici faţă măcar. Îmbrăcat urât e, urât e, prost e.
La Istambul, Victor Piţurcă a fost într-adevăr voievodul pe care l-am visat să-i învingă pe turci chiar la ei acasă. Strateg desăvârşit, Piţi a aranjat în teren o echipă în formare, căreia i-a insuflat tupeu care să liniştească infernul de pe stadionul lui Fenerbahce, Sukru Saracoglu. Jucător inteligent, selecţionerul a mizat pe osatura unei echipe, Steaua, care încearcă să reînnoade performanţele de odinioară şi a creat un baraj defensiv unit în care a implementat jucătorii cu experienţă precum Tamaş, Raţ şi Goian, alt fost stelist.
Este incredibilă apetenţa românaşilor noştri către exibiţionism! Şi mărturie în acest sens stau fotografiile de pe diverse reţele de socializare, prin care, oameni în toată firea şi cât se poate de onorabili – nu pun aici în discuţie cazurile de domeniul patologicului ori cele ale persoanelor din categoria piţiopancelor, fie ele domnişoare sau domni – ţin cu tot dinadinsul să se arate, în ochii oricui este dispus să-şi arunce o privire, în cele mai diverse locuri ori ipostaze.
Nu fac vreo recenzie a celebrului roman scris de Alexandre Dumas, „După douăzeci de ani”, ci un bilanţ scurt, simplu şi trist în egală măsură. După 20 de ani, românii sunt cu câteva milioane mai puţini, sunt mult mai stresaţi, sunt mult mai divizaţi, iar falia dintre săraci şi bogaţi a devenit imensă, membrii clasei de mijloc devenind rara avis a societăţii noastre în perpetuă tranziţie.
„Sărac şi cinstit”, se autointitula, cu mândrie proletară, fostul preşedinte Ion Iliescu, dând, pentru prima oară în istoria post-decembristă, un nou sens cuvântului „cinstit”. Şi spun acest lucru întrucât sub oblăduirea sa au apărut specii mutante de genul puşcăriaşului Adrian Năstase şi al plagiatorului Victor Ponta, de pe urma cărora România va avea de tras ponoase mulţi ani de acum înainte. Iar ultimul, actualul premier, şi-a adus şi el contribuţia, în ultimele cinci luni, la îmbogăţirea sensurilor aceluiaşi cuvânt, „cinstit”.
Rândurile ce le vom aşterne mai jos vor fi puţine. Ar fi trebuit, poate, să fie multe şi să curgă, aşa, neîncetat, asemenea unui şuvoi care devine din ce în ce mai îndărătnic şi refuză să se oprească. Vor fi puţine pentru că toate cuvintele picură din tristeţe, iar în tristeţe nu e bine să zăboveşti. Vor fi puţine pentru că s-au înfipt în suflet, unde au rămas multă vreme, scrijelind, însă, destul.
E doar un titlu dar se potriveşte perfect cu toate sentimentele iubitorilor de handbal din ţara asta populată de noi, cei care nu mai avem decât prea rar prilej de bucurie de pe urma unei performanţe în sport.
Săptămâna trecută am fost martor în Polivalenta Capitalei la primul meci de, hai să zicem, acasă a echipei de la malul mării, HCM Constanţa, adoptată în sezonul trecut chiar de buzoieni, în aceeaşi competiţie de elită numită Liga Campionilor.
Timp de aproape patru luni am avut onoarea de a mă adresa dumneavoastră, cititorilor cotidianului OPINIA, în fiecare zi de luni. Poate nu întotdeauna subiectele abordate au fost inspirat alese sau pe placul unora, poate altora tonul li s-a părut a fi prea pătimaş, dar vă asigur că am scris din suflet, încercând să comunic şi prin acest mod cu dumneavoastră.
Privesc şi eu, ca marea majoritate a românilor, la scena publică şi rămân uimit. Este clar! Adevărata criză a României este aceea a resursei umane prezentă în politică. Un soi de indignare facilă ne poate transforma pe rând în persoane care abandonează o luptă cu personaje insalubre, imorale, cu un trecut „incert” şi un viitor „prefigurat” pe bunul simţ al oamenilor simpli, care încă mai cred în culori şi în simboluri, deşi, este clar că acestea au devenit „goale” de conţinut calitativ.
Tare mândră trebuie să se simtă distinsa doamnă europarlamentar Daciana Sârbu-Ponta, în aceste zile în care consortul său a cules, în sfârşit, toţi laurii competenţei sale!
Steaua are un început de campionat ca-n visurile mioritice ale unui patron ce în sfârşit crede că va ademeni un nou titlu în Ghencea după etapa Olăroiu. Visul mioritic are însă fundament nemţesc, ce a aşezat un lot cu multe valori individuale într-o orchestră ce sună din ce în ce mai bine, totul pe fundalul unei creşteri fizice evidente.
Înţeleg pe de-a-ntregul nemulţumirea celor care, de câteva zile bune, se revoltă că, în ultima perioadă de timp, întreaga ţară stă cu ochii aţintiţi şi cu sufletul la gură către circul ieftin pe care duetul de măscărici Dan Diaconescu – Victor Ponta îl fac în jurul unei probleme de care depinde existenţa câtorva mii de angajaţi ai combinatului vâlcean Oltchim şi, de ce nu, economia unui întreg judeţ al României care, în proporţie covârşitoare, trăieşte, direct sau indirect, de pe urma acestui colos industrial.
Săptămâna trecută, Consiliul Suprem de Apărare a ţării a luat o decizie crucială pentru viitorul Armatei Române. Dotarea cu avioane de luptă nu este un lux, pentru că, fără o asemenea decizie, ar fi trebuit să notificăm NATO că nu mai suntem capabili să asigurăm apărarea propriului spaţiu aerian, solicitând ca alte state să asigure misiunile de poliţie aeriană. Desigur, plătind pentru acest lucru. Aşa procedează micile state baltice care nu au aviaţie de vănătoare.
Provocările buzoienilor care merg în Piaţa Centrală nu constau doar în dificultatea identificării unui loc de parcare la o distanţă rezonabilă sau la „cărăuşia” la care sunt supuşi din cauza unei gândiri deficitare a modului de organizare a centrului comercial al oraşului, ci continuă în interior.
Citat din citat, în loc de motto: „Vorba publicistului Tudor Octavian: după ce s-a chinuit două luni cu suspendarea lui Băsescu, Ponta se va chinui două luni cu suspendarea lui Diaconescu. Apoi vin alegerile…” (Grigore Cartianu – „O privatizare manelistă”).
În finalul schiţei “Bacalaureat”, inegalabilul Ion Luca Caragiale o prezintă pe Cucoana – Caliopi Georgescu – în ipostaza mamei fericite, care oferă autorului o cupă de şampanie rostind din adâncul sufletului ei împlinit: “Uf!… am scăpat! Am dat şi bacaloriatul ăsta!”. Chipul cucoanei radia, întrucât “palpitaţiile ei de mamă” se încheiaseră: Ovidiu, în esenţă un “prâslea” netot, luase “bacaloriatul”, deşi iniţial la Morală, tocmai la Morală – care nu avea nici în clin nici în mânecă cu viitoarea lui profesie, cea de avocat – fusese notat cu trei.
„Lista lui Ungureanu” – este vorba, cum deja este bine ştiut, de achiziţiile Regiei Autonome a Patrimoniului Protocolului de Stat şi ale Secretariatului General al Guvernului din perioada în care Mihai Răzvan Ungureanu a fost premier, pe care presa aservită Uniunii Social Liberale le atribuie ca fiind făcute special pentru uzul primului ministru – a făcut furori printre fanii USL şi ai mediei care aruncă cu lături către tot ceea ce a însemnat guvernare portocalie.
Capodopera cinematografică „Lista lui Schindler” a cucerit publicul larg şi criticii de specialitate nu doar prin faptul că a reuşit să câştige şapte premii „Oscar”, filmul impresionând mai ales prin drama suferinţei umane, prin curajul controversatului personaj Oskar Schindler, ce reuşeşte să salveze de la moarte peste 1.100 de evrei. Este şi un elogiu pentru cei care au salvat, în multe ţări sub ocupaţie nazistă, vieţile unor conaţionali care ar fi sfârşit altfel în lagărele de concentrare, pentru că erau evrei şi nu corespundeau criminalei politici rasiale a Reichului.