Rândurile ce le vom aşterne mai jos vor fi puţine. Ar fi trebuit, poate, să fie multe şi să curgă, aşa, neîncetat, asemenea unui şuvoi care devine din ce în ce mai îndărătnic şi refuză să se oprească. Vor fi puţine pentru că toate cuvintele picură din tristeţe, iar în tristeţe nu e bine să zăboveşti. Vor fi puţine pentru că s-au înfipt în suflet, unde au rămas multă vreme, scrijelind, însă, destul.
Rândurile ce le vom aşterne mai jos vor fi puţine. Ar fi trebuit, poate, să fie multe şi să curgă, aşa, neîncetat, asemenea unui şuvoi care devine din ce în ce mai îndărătnic şi refuză să se oprească. Vor fi puţine pentru că toate cuvintele picură din tristeţe, iar în tristeţe nu e bine să zăboveşti. Vor fi puţine pentru că s-au înfipt în suflet, unde au rămas multă vreme, scrijelind, însă, destul.Ele “întru adevăr s-au scris”, vorba cronicarului, un adevăr pe care, de foarte multe ori, nu ne încumetăm să-l spunem, strângându-l acolo, la piept, lăsându-l să sfredelească îndelung, neavând imediat curajul să recunoaştem cât de dureros este.
Profesorul Ionel Pororo s-a întors într-o seară acasă târziu, poate mai târziu, poate mai devreme decât o făcea zilnic. S-a întors obosit şi, de atâta oboseală, s-a aşezat să se odihnească. A aţipit după atâta drum lung şi a plecat pe cel mai lung şi întortocheat drum. Un post local de televiziune a transmis, evident ca aducere-aminte, ultimul interviu al Profesorului, ultima emisiune la care a participat, în special ca om de sport. Nu ne vor ieşi curând din minte câteva fraze, rostite atunci cu durere, extrem de tăios, rostite cu ştiinţa celui care a aşteptat să fie ajutat într-un “domeniu” specific: să aibă un loc în care să-şi etaleze măiestria, un loc în care să devină util, să-i înveţe pe copii, pe aceia pentru care s-a născut “De Ziua Crucii, la Putna, ţinut în braţe de Dumnezeu”.
Dumnezeu n-a putut să-i construiască o sală de sport la liceul pe care l-a şi condus o vreme. Mulţi i-au promis că o va avea, pentru meseria lui, pentru şcoala lui. Nu i-au construit-o pentru că “Nene, nu mai eram de-al lor (…)”. Se înţelege de-al cui nu mai era: de-al celor care au promis doar pentru a-l folosi în campanii electorale. Să bată drumuri în lung şi în lat pentru cei care, ajunşi în scaun de parlamentar, uită ce au promis. Şi, mai grav, pentru cei care nu uită, atunci când nu mai eşti “al lor” – sau când simt că nu mai eşti “al lor” – să atace, să ofenseze, să îndurereze rostind chiar apostrofe. Compara, când îi venea bine, un om politic local cu “nucul – ăla mare, cu multă umbră”, cum îi plăcea să spună. “Ce să mai crească la umbra lui … Nimic nu creşte!”.
Pe drumul parcurs din acea Zi a Crucii, un drum scurt de numai 56 de paşi, a întâlnit, poate, mai mulţi “nuci”. Unul era, însă, nominalizat, şi n-ar trebui să aibă “confort”, pentru că Profesorul îi spunea pe nume îndurerat, pentru că fusese “atacat”, “aşa, ca-n politică”. Că au fost presăraţi mai mulţi “nuci” pe drumul de doar 56 de paşi al Profesorului Pororo este lesne să ne închipuim. Ce au spus sau ce au făcut ei împotrivă-i s-a transformat în schije care s-au înfipt în inima sensibilă a Profesorului, inimă ce tare a obosit în seara când s-a întors acasă târziu… sau poate, la timp. Va înţelege vreodată “nucul”, vor înţelege oare “nucii” unde se înfig vorbele-schijă?
Noi înţelegem, cu siguranţă, pentru că Profesorul Pororo ne-a dat o lecţie mai mereu, nu doar în acea emisiune amintită mai sus. Lecţia ne spune, elocvent ca orice lecţie de viaţă, că nu e bine să ţinem vorbele-schijă în noi, pentru că locul în care ele se înfig plesneşte, oprindu-ţi drumul. Nucul despre care vorbea Profesorul ne-a ţintit şi pe noi cu mai multe vorbe-schijă. Aşa, pentru că “nu-i de-al nostru”. Le lansa în conferinţe de presă sau pe parcursul unor emisiuni televizate. Minciuni precum “Hasdeul nu-i nici în prima sută a liceelor din ţară” au fost rostite cam des. Este dureros ca atunci când te afli pe un pat de spital să auzi că “un nuc” le spune ziariştilor cât de îngăduitor este. Le spune că nu schimbă doi directori, ci îi lasă “să se facă de râs”. Doi directori ca două nuci pe care el, nucul suprem, le poate sparge oricând. Că ne-am făcut de râs este clar: Hasdeul e sus, în primele zece locuri! Nucului nu-i place adevărul, el atacă, loveşte cu vorbe. Până când? E simplu să răspunzi: până înveţi lecţia Profesorului Pororo şi nu mai ţii în tine vorbele-schijă.
Mircea Dinescu a scris o carte prin 1976: “Proprietarul de poduri”. Prin preajma noastră se află “promiţătorul de poduri”, “nucul” Profesorului Pororo. Profesorul a rostit multe adevăruri. Acum a tăcut. Ne întrebăm dacă este bine să tăcem cu toţii. În aceste zile, unii jurnalişti au încetat să mai tacă. Poate vor scutura frunzele nucului. Ne întrebăm dacă este bine să suportăm orice, dacă este bine să te laşi împroşcat. Împroşcat de cineva al cărui nume nu l-ai rostit pentru a-l ofensa. Acel “cineva” loveşte fără noimă sau loveşte cu un scop. Acel cineva te sfredeleşte cu vorbe, cu schije care se înfig, adânc, în inimă. Iar inima… stă!
Profesorul Pororo ne-a dat o lecţie: Nu mai tăceţi! Nu mai lăsaţi “nucii” să vă umbrească atâta! La umbră poţi putrezi! Profesorul Pororo rămâne un model despre care este bine să ne amintim din când în când, vorbind, scriind, publicând, scoţând schijele din noi.
Este învăţată lecţia? Vine campania pentru parlamentare!
Ionel BANU este profesor de limba şi literatura română şi director al Colegiului Naţional „B.P.Hasdeu”