Nu am fost niciodată adeptul aşa-zisului act de justiţie înfăptuit la televizor, mai ales atunci când participanţii la dezbaterile respective sunt tot felul de neaveniţi, pricepuţi în egală măsură la anorexia manechinelor, la politică, fotbal, agricultură ori economie globală. Mai precis, de personaje de care s-au pliticist până şi pereţii studiourilor televiziunilor, de genul Monicăi Tatoiu ori al ramoliţilor miniştri Mariana Câmpeanu ori Corneliu Dobriţoiu.
Nu am fost niciodată adeptul aşa-zisului act de justiţie înfăptuit la televizor, mai ales atunci când participanţii la dezbaterile respective sunt tot felul de neaveniţi, pricepuţi în egală măsură la anorexia manechinelor, la politică, fotbal, agricultură ori economie globală. Mai precis, de personaje de care s-au pliticist până şi pereţii studiourilor televiziunilor, de genul Monicăi Tatoiu ori al ramoliţilor miniştri Mariana Câmpeanu ori Corneliu Dobriţoiu.
Nu sunt, deci, pentru verdicte oferite după o cercetare pe genunchi a subiectelor în dezbatere, însă anumite situaţii se cer, într-adevăr, dezbătute cu cea mai mare seriozitate. Cu o singură condiţie, aceea ca jurnaliştii să se limiteze la a semnala diverse situaţii şi să nu se sfiască nicio clipă să pună întrebările incomode de care autoritatea competentă în speţă se fereşte precum necuratul de tămâie. Iar unul dintre subiectele actuale ale vieţii buzoiene, care se impune a fi dezbătut cu maximă seriozitate este incidentul de la Spitalul Judeţean de Urgenţă, în spatele căruia ne putem trezi că se află o serie de complicităţi, tăceri, spirit ermetic de castă şi multe altele, care în niciun caz nu ar trebui să se regăsească într-un sistem la care omul apelează, în general, în disperare de cauză, Sănătatea.
L-am cunoscut, în urmă cu vreo doi ani, pe medicul neurolog George Mâncu, din fericire pentru mine doar în calitate de ziarist, nu de pacient ori aparţinător al unui pacient. Ceea ce nu m-a scutit de pericolul de a primi o corecţie fizică din partea lui, chiar în faţa redacţiei, unde, după mari chinuri, izbutisem să-l determin să iasă după mai multe zeci de minute de negocieri pe parcursul cărora încercasem să-i explic faptul că justiţia nu se face la televizor, şi că noi, presa, nu putem determina autorităţile să-i ofere un loc de muncă în sistemul medical buzoian. Şi, între noi fie vorba, după această discuţie şi după simpla „vizionare” a reacţiilor sale, orice nespecialist şi-ar fi dat seama că domnul în cauză nu numai că nu ar fi fost deloc indicat să trateze pacienţi, ci dimpotrivă, ar fi fost cazul să apară el însuşi în această postură, de pacient într-unul dintre stabilimentele din zonele deluroase ale judeţului.
Aşadar, acest domn ajunge în postura de angajat, ca medic în specialitatea Neurologie, la Spitalul Judeţean de Urgenţă, unde face gărzi, şi-şi bate o colegă. De aici, ancheta internă a responsabililor celui mai important stabiliment medical buzoian află lucruri năucitoare: că este diagnosticat cu o boală psihică, că nu-şi ia medicamentele şi că, ceea ce este mai grav, că medicul curant a săvârşit o „inginerie”, netrecându-l pe preopinent în fişa medicală, ci pe mama acestuia, tocmai pentru nu-i bara omului accesul la a profesa. Mai aflăm că acest medic a lucrat în mai multe spitale, inclusiv într-un spital universitar, unde a fost admis la rezidenţiat, fără ca nimeni să-şi pună, cu voce tare, întrebări legate de manifestările sale, repet, evident patologice. Şi, mai auzim şi replici de genul „Este greu să-ţi tratezi un coleg!”, spuse cu un cinism care arată, să-mi fie scuzată revolta evidentă!, exclusiv scârbă şi nepăsare faţă de pacienţii care ar putea cădea pe mâna acestui medic.
Analiza cinstită şi onestă a tuturor acestor chestiuni ar fi un pas către starea în care nu ne vom mai mira, cu candoare în priviri, ori de câte ori se pune problema reducerii numărului de paturi în spitalele buzoiene, cum se face de 40 la sută dintre oamenii din judeţ fug de aceste aşezăminte şi preferă să-şi rupă de la gură doar pentru a fi trataţi corect şi civilizaţi în spitale de aiurea.