E doar un titlu dar se potriveşte perfect cu toate sentimentele iubitorilor de handbal din ţara asta populată de noi, cei care nu mai avem decât prea rar prilej de bucurie de pe urma unei performanţe în sport.
Săptămâna trecută am fost martor în Polivalenta Capitalei la primul meci de, hai să zicem, acasă a echipei de la malul mării, HCM Constanţa, adoptată în sezonul trecut chiar de buzoieni, în aceeaşi competiţie de elită numită Liga Campionilor.
E doar un titlu dar se potriveşte perfect cu toate sentimentele iubitorilor de handbal din ţara asta populată de noi, cei care nu mai avem decât prea rar prilej de bucurie de pe urma unei performanţe în sport.
Săptămâna trecută am fost martor în Polivalenta Capitalei la primul meci de, hai să zicem, acasă a echipei de la malul mării, HCM Constanţa, adoptată în sezonul trecut chiar de buzoieni, în aceeaşi competiţie de elită numită Liga Campionilor.
Întâlnirea cu Veszprem este întotdeauna dureroasă, petru că ne vom aduce aminte cu toţii de cel care a fost Marian Cozma, “Păsărilă” cum era poreclit de prieteni fiind povestea neterminată a unui jucător mare din toate punctele de vedere.
Din păcate, dureroasă a fost întâlnirea şi pe teren, acolo unde constănţenii au fost complet depăşiţi de o echipă care tânjeşte să ajungă în Final Four, turneul final al celor mai bune patru echipe de club din Europa. MKB Veszprem, cu un buget de 6 milioane de euro, de patru ori mai mare decât al constănţenilor, au transpus această diferenţă pe teren într-un scor final de 37-27, dureros pentru cei încă apropiaţi de handbalul masculin. Diferenţa s-a făcut pe nesimţite, în două etape clare, prima oară la jumătatea reprizei întâi, când ai noştri n-au ştiut să gestioneze firavul avantaj de două goluri, iar a doua oară în aceeaşi zonă temporală a reprizei secunde. Totul s-a întâmplat în faţa a 2.000 de spectatori din păcate blazaţi şi resemnaţi că încă o echipă de-a lor a încasat-o la o diferenţă ce te face să te-ndepărtezi de spectacolul de sport. Trebuie să recunoaştem că în puţine domenii mai suntem în frunte, iar sporturile de echipă n-au prea fost apanajul nostru. Ne–am îndrăgostit de acest sport, graţie a două generaţii de sportivi de excepţie care ne-au adus patru titluri mondiale în doar 13 ani, dar după revoluţie aceleaşi generaţii n-au avut puterea să schimbe şi să modernizeze acest sport deşi aveau reprezentanţi în roluri manageriale. Şi uite-aşa sfera de interes în acest sport s-a mutat în varianta feminină, Oltchim şi ,,Naţionala‘’ fiind polii de interes pentru noi în acest început de mileniu. Nici ele nu se simt prea bine în ultimul timp cu toate că noua echipă a vâlcenilor pare mai puternică decât oricând, dar putere înseamna consum şi pompa de injecţie de capital nu se simte bine fiind folsită ca material de propagandă în privatizări iluzorii de populişti cu Rolls-Royce la poartă.
Aşa că rămânem cu speranţa că cei de pe Litoral vor găsi ceva mai mulţi bani data viitoare pentru a forma o echipă cu pretenţii la mai mult decât o eventuală calificare în optimile ligii. Acest vis pare la fel de îndepărtat ca şi cel ca, odată si-odată, tot se va găsi un edil coerent în gândire care să realizeze o sală de sport de dimensiuni europene în care trei echipe locale, ce anul acesta joacă în cupe europene, să poată să se simtă cu adevărat acasă.
Până atunci constănţenii se vor plimba cu traista de echipament în băţ zicindu-şi în gindul lor: Nimic nu-i pe lume mai rău/ / Decât să joci pe traseul Bucureşti-Buzău/ Că acas’ la tine/ Nu te vrea nime’. N-am găsit altă rimă, vorba celui care-a fost Toma Caragiu.
Ştefan ALECSIU este Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi