Actuala criză politică nu este una a momentului. Din păcate, ea nu se încheie acum. Efectele ei vor continua. Doar o altă abordare socială şi instituţională poate să readucă lucrurile pe un făgaş al normalităţii, în care conducerea politică să se exercite în folosul oamenilor şi nu pentru a hrăni ambiţii personale sau pentru a satisface lăcomia unor grupuri de interese, dependente de bugetul public.
Mai zilele trecute s-a iscat o controversă în legătură cu premierea olimpicilor internaţionali ai anului 2011. Fostul prim-ministru, venerabilul Domn Emil Boc, a ieşit furtunos pe mai multe canale radio şi TV, ocazie cu care a minţit ordinar. Cineva încerca să-mi spună că nu a minţit, întrucât în foarte multe rânduri a dovedit că nu stăpâneşte realitatea, că Domnia Sa doar preia ceea ce spun alţii, persoane mult mai importante şi cu foarte mare putere de a decide. Sau, poate, a fost dezinformat în legătură cu „întâmplarea” de la ministerul care ar fi trebuit să se ocupe cu educaţia, mai ales cu educaţia…
De când consum sport pe pâine, că-ntotdeauna ea a fost baza, asta se întâmplă de câţiva zeci de ani, am admirat sportivi din varii discipline, fie individuale, fie de echipă. Am fost vrăjit întotdeauna de calităţile fizice, tehnice, de inteligenţa lor, dar şi de dăruirea şi tenacitatea care au pus-o mereu în ceea ce făceau sau fac pentru a obţine cele mai bune rezultate în domeniul în care şi-au ales o parte din traseul vieţii lor.
Teoretic, astăzi ar trebui să fie ziua crucială pentru democraţia românească, ziua când judecătorii Curţii Constituţionale vor decide – în cazul în care nu se va mai găsi vreun pretext pentru amânarea verdictului – soarta referendumului care a stricat, în nici o lună, o bună parte din ceea ce s-a construit pe tărâmul democraţiei româneşti în 22 de ani.
În 1961, cu ocazia discursului inaugural ce marca debutul mandatului său la Casa Albă, preşedintele american John F. Kennedy se adresa naţiunii într-un discurs considerat printre cele mai dinamice din istorie şi ca fiind o mostră a spiritului întreprinzător american. ,,Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea” rămâne nu doar un citat celebru sau o frază memorabilă spusă de un om memorabil, ci o permanentă ocazie la introspecţie asupra rolului pe care fiecare cetăţean îl joacă în folosul ţării sale şi un îndemn la implicare reală.
Personal, sunt un admirator al jurnalistului Cristian Tudor Popescu, un fan al scriiturii sale, chiar dacă, uneori – din ce în ce mai des în ultima vreme, să fie de vină vârsta domniei-sale, a mea ori amândouă laolaltă? – nu sunt de acord întru totul cu ideile sale. Precum în cazul unui alt jurnalist din generaţia „veche”, Ion Cristoiu, admir la C.T. Popescu nu neapărat ceea ce spune, ci felul cum o spune.
Perioada din urmă este, fără îndoială, acaparată total de un singur subiect naţional, cu ramificaţii până în cele mai profunde fibre sociale – criza politică. Se discută astăzi obsedant – şi, din păcate, fără rezultat – de nebunia naţională, de isteria istorică prin care trecem, în care asistăm, cel puţin aparent, la o horă spartă în două grupuri. Cele două părţi caută să-şi exprime superioritatea prin incriminarea părţii adverse şi mai puţin prin afirmarea propriilor valori şi argumente. În tot acest timp, al absurdului comportamental în plan public, românul devine din ce în ce mai derutat şi mai nesigur pe paşii săi.
Sugeram, cu altă ocazie, că atunci când scriem şi semnăm ceea ce am scris – un articol, o lucrare – trebuie să fim conştienţi că am pus totul sub semnul autenticităţii. Dacă un ins care scrie devine autor, ei bine, el trebuie să fie convins că a privit în adâncul sufletului şi în adâncul minţii sale, luminându-se şi convingându-se că este deplin prezent în paginile scriiturii sale care va ajunge la alţii ca rod al jocului care este, în fond, scrisul. Ne gândeam, bineînţeles, la o anume formă de scris – ca joc cu reguli stricte şi oneste, reguli care impun un sistem ferm de obligaţii şi drepturi, de privilegii şi responsabilităţi.
Când un eveniment de o asemenea anvergură cum sunt Jocurile Olimpice de vară ajunge la final şi ai făcut parte din acest uriaş mecanism, te gândeşti să mulţumeşti cuiva:
Deschiderea celui mai mare eveniment sportiv al anului, Olimpiada de la Londra, ne-a adus din nou în faţă imaginea Reginei Elisabeta, exemplu de decenţă şi dăruire faţă de poporul său. Recent, la începutul lunii iunie, Regatul Unit a sărbătorit 60 de ani de la urcarea pe tron a Reginei, numărul uriaş de britanici care au participat la manifestări demonstrând popularitatea suveranei şi a monarhiei. De fiecare dată când văd aceste legături trainice între naţiune şi rege, oriunde în Europa, oriunde în lume, îmi pun fireasca întrebare – cum ar fi fost dacă…? Cum ar fi arătat România azi dacă Regele Mihai s-ar fi reîntors pe tron, dacă România ar fi avut curajul să revină la tradiţia statală distrusă în 1947 de comunişti şi de ocupaţia sovietică?
„Am avut o discuţie foarte bună cu reprezentanţii PNL, PSD, UDMR, PC şi minorităţile naţionale. Am acceptat propunerea de a fi nominalizat pentru funcţia de prim-ministru al României. În acest moment sunt candidatul promovat de PNL, PSD, UDMR, PC şi grupul minorităţilor naţionale (…) PNL, Alianţa PSD+PC, UDMR şi minorităţile îmi vor oferi sprijin, evident în cazul în care voi fi desemnat (…) Eu sunt un candidat independent, dar nu sunt apolitic”, acestea erau cuvintele primarului Sibiului, Klaus Werner Johannis în 14 octombrie 2009 când, în urma unei moţiuni de cenzură, Guvernul Boc fusese demis, iar partidele nominalizate mai sus se adresau oficial preşedintelui Traian Băsescu, cerându-i să constate formarea unei noi majorităţi parlamentare şi să trimită Partidul Democrat Liberal în opoziţie.
Românii au avut de trecut o iarnă grea, o iarnă în care autorităţile şi-au demonstrat capacitatea de reacţie, iar oamenii gradul de solidaritate. Şi fiindcă „iarna nu-i ca vara”, starea de calamitate a îmbrăcat în ultima perioadă o altă haină – seceta. Sunt regiuni întregi ale ţării noastre afectate de o secetă „istorică”. Un an dificil pentru românii simpli, care muncesc din greu, iar munca lor este distrusă de situaţii incontrolabile. Pentru românii cu venituri reduse, loturile agricole sunt o soluţie de supravieţuire într-un mediu economic cu salarii mici.
Abia au trecut, la ora când scriu aceste rânduri, douăzeci şi patru de ore de la „senzaţionala” remaniere guvernamentală, de pe urma căreia un ins recunoscut ca plagiator al lucrării de doctorat în Drept devine, chiar dacă interimar, ministru al Justiţiei. Până în momentul de faţă, mai toată media românescă nu s-a zgârcit la aprecieri desprinse parcă de pe ecranele televizoarelor încremenite la vreuna dintre televiziunile lui Dan Diaconescu atunci când a comentat evenimentele legate de demisiile „senzaţionale” ale responsabililor Administraţiei şi Internelor, de nominalizarea „şoc” a judecătoarei Mona Pivniceru pentru portofoliul Justiţiei şi de „controversa” includerii în Executiv al repetentului la capitolul „Holocaust”, Dan Şova.
Avut-am parte de al doilea aur olimpic, obţinut cum altfel decât de o mare campioană a gimnasticii, Sandra Izbaşa. Este a 301-a medalie olimpică pentru România, una dintr-o nouă serie de 100 pe care o dorim acoperită în cât mai puţine ediţii olimpice.
Mai ţineţi minte cartea lui Radu Tudoran, „Toate pânzele sus”, sau măcar filmul care ne-a încântat multora copilăria? În acel roman, pe nava „Speranţa” este luat peste Atlantic un pasager ciudat, Martin Stricland, care nu ieşea din cabină, ci doar consuma sticle de whisky una după alta, aşteptând finalul călătoriei. În timpul unui uragan, el desfundă cepurile butoaielor cu apă, după ce echipajul a glumit şi i-a înlocuit una dintre sticle cu o banală sticlă cu apă, fapt ce l-a adus în pragul nebuniei. Zile în şir, nava a plutit fără apă potabilă, echipajul fiind la un pas de moarte.
La ora când am scris aceste rânduri, Curtea Constituţională nu izbutise să dea publicităţii o hotărâre legată de validarea referendumului de duminică. Şi, practic, în momentul de faţă este mult prea puţin important dacă preşedintele Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni, dacă vom avea încă o campanie electorală pentru alegeri prezidenţiale anticipate, ori, de ce nu, dacă puterea nu va purcede la organizarea unui nou referendum pe aceeaşi temă. În fapt, decizia Curţii Constituţionale nu face decât să spună dacă situaţia României este rea, foarte rea ori dacă ne aruncăm cu zâmbetul pe buze în prăpastie.
Fiecare naţiune are destinul său. Progresul fără limite nu există decât în viziuni utopice, însă anumite evoluţii favorabile confortului uman se înregistrează în toate statele care se recomandă ca fiind civilizate. România, conform declaraţiilor liderilor săi, aleargă vârtos după pluton. Dar de la declaraţie la realitate este drum lung. Spiritul competitiv invocat de politicienii români este doar o iluzie frumoasă vândută conaţionalilor, care, deşi bat pasul pe loc, ar trebui să creadă că am conta şi noi în cursa internaţională.
Are mişcări atât de lente şi bine definite încât ai senzaţia că priveşti o imagine TV în reluare, cu încetinitorul. Dar totul este real, se întâmplă într-un poligon de tir, iar sportivul pe care l-am urmărit vrăjit timp de un concurs olimpic are ritualurile sale bine definite. Bocancii grei, ca nişte clăpari de ski, îl ţin într-un echilibru perfect, iar costumul rigid şi greu are acelaşi rol, astfel că toţi au o mişcare robotică, atunci când pleacă de pe standuri.
În ceea ce scriam săptămâna trecută, am strecurat cuvântul autenticitate, despre care unii au încercat să facă vorbire referindu-se la problematica plagiatului şi a plagiatorului. Sugeram că termenul nu era înţeles în sfera lui justă de semnificaţie, pentru că plagiatul trebuia clamat într-un anume sens, îndreptat către unul şi altul – privit mai ales ca adversar şi nu ca autor al unei lucrări sau al unui articol.
Dincolo de vacarmul referendumului, nu trebuie să uităm că ceea ce contează cu adevărat este cum va funcţiona economia naţională în perioada următoare şi ce măsuri ia Guvernul pentru a stimula creşterea economică într-un context atât de dificil. Zgomotul luptei politice este atât de intens încât primele măsuri cu adevărat importante ale Guvernului USL în plan economic au rămas în umbră.