Când un eveniment de o asemenea anvergură cum sunt Jocurile Olimpice de vară ajunge la final şi ai făcut parte din acest uriaş mecanism, te gândeşti să mulţumeşti cuiva:
Când un eveniment de o asemenea anvergură cum sunt Jocurile Olimpice de vară ajunge la final şi ai făcut parte din acest uriaş mecanism, te gândeşti să mulţumeşti cuiva:
• Pentru că ai asistat şi comentat o fabuloasă întrecere de tir în care un român s-a înfrăţit cu o puşcă, şi-a creat o lume a lui, apoi a obţinut aurul olimpic lângă un antrenor taciturn ca şi el, pe care l-a copiat, urcând pe cea mai înaltă treaptă olimpică la 24 de ani distanţă.
• Pentru că, după ce stau de vorbă cu Alin Moldoveanu şi Sorin Babii, doi campioni în timpuri diferite, îţi dai seama că lumea este normală şi că există încă o pătură consistentă de valori, care, din păcate, rămâne în penumbra pădurilor din ce în ce mai dese de nulităţi ce se vor vedete.
• Pentru că i-ai văzut pe magicienii Belu şi Bitang croşetând din ghemuri mici de talent uriaş de diverse generaţii o altă echipă de gimnastică ce a adus aur, argint şi bronz unei delegaţii a României cu sportivi mulţi, dar cu valori puţine.
• Pentru că într-o competiţie am văzut lacrimi de bucurie sau amare, toate de fapt diamante cristalizate din tone de transpiraţie “uitate” în ani de muncă în sălile şi arenele de pregătire. Şi, chiar dacă cele de bucurie sunt parcă mai frumoase decât cele ale învinşilor, pentru mine toate vor fi la fel de valoroase, deoarece exprimă sentimente şi trăiri maxime, pe care doar competiţia ţi le poate oferi.
• Pentru că am văzut şi am comentat întâmplări olimpice uluitoare cu mari campioni în prim plan precum Michael Phelps, Usain Bolt, Mo Farrah, Nicola Karabatic sau Lebron James, oameni şi ei, dar croiţi din aluatul rar al celor mai buni.
• Pentru că am văzut că şi-ntr-o mare conurbaţie citadină se poate organiza cu pricepere, migală şi inteligenţă o competiţie de anvergura Jocurilor Olimpice, fără ca nimeni să sufere, nici gazdele şi nici oaspeţii.
• Pentru că am descoperit o ediţie a Jocurilor Olimpice pe care aş caracteriza-o pragmatică şi politicoasă, unde toţi voluntarii, pe lângă zâmbet, au avut şi informaţia corectă la ei, iar fraza cea mai uzitată la alte ediţii “nu ai voie pe aici” a fost uitată de cele mai multe ori.
• Pentru că britanicii au ştiut să construiască săli de sport uriaşe precum Basketball Arena, să le folosească, apoi să le demonteze şi să le vândă altor organizatori de Jocuri Olimpice.
• Pentru că pragmatismul britanic a căpătat tente scoţiene astfel că până şi o sticlă de apă la lucru a costat cât o bere băută într-un pub din central Bucureştiului, după ce în numele vigilenţei, ţi-au reţinut orice sticlă la intrare.
• Pentru că am avut lângă mine colegi de soi cu care am făcut o echipă cum cred că n-a mai fost alta din Radio România la Jocurile Olimpice.
Şi, nu în ultimul rând, pentru că Jocurile Olimpice au fost subiectul numărul 1 timp de mai bine de două săptămâni oriunde în lume, chiar şi în ţara asta a noastră măcinată doar de dueluri la cravate mov, roşii sau de alte culori. Aşa că nu ştiu cui trebuie să adresez aceste mulţumiri, dar pot să spun din inimă: Thank You London, mulţumesc pentru a XXX-a ediţie a Jocurilor Olimpice şi pentru că am fost şi eu părticică din acest univers spunând această poveste.
Ştefan ALECSIU este Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi