Sugeram, cu altă ocazie, că atunci când scriem şi semnăm ceea ce am scris – un articol, o lucrare – trebuie să fim conştienţi că am pus totul sub semnul autenticităţii. Dacă un ins care scrie devine autor, ei bine, el trebuie să fie convins că a privit în adâncul sufletului şi în adâncul minţii sale, luminându-se şi convingându-se că este deplin prezent în paginile scriiturii sale care va ajunge la alţii ca rod al jocului care este, în fond, scrisul. Ne gândeam, bineînţeles, la o anume formă de scris – ca joc cu reguli stricte şi oneste, reguli care impun un sistem ferm de obligaţii şi drepturi, de privilegii şi responsabilităţi.
Sugeram, cu altă ocazie, că atunci când scriem şi semnăm ceea ce am scris – un articol, o lucrare – trebuie să fim conştienţi că am pus totul sub semnul autenticităţii. Dacă un ins care scrie devine autor, ei bine, el trebuie să fie convins că a privit în adâncul sufletului şi în adâncul minţii sale, luminându-se şi convingându-se că este deplin prezent în paginile scriiturii sale care va ajunge la alţii ca rod al jocului care este, în fond, scrisul. Ne gândeam, bineînţeles, la o anume formă de scris – ca joc cu reguli stricte şi oneste, reguli care impun un sistem ferm de obligaţii şi drepturi, de privilegii şi responsabilităţi.
Plagiatorul crede că are doar drepturi, mai ales atunci când articolul/lucrarea pe care îl/o comite va fi pus/pusă sub semnul unui scop, al unui beneficiu. Nu se gândeşte că este obligat, atunci când “scrie”, să fie autentic şi – încă un element foarte important pentru ceea ce intenţionăm noi aici – să fie demn. Luăm în calcul demnitatea pe care Andrei Pleşu ne-o sugera într-un articol cuprins apoi într-o carte. Contextul, care bineînţeles era altul decât cel pe care noi îl slujim, sugera că mereu “cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis fac parte din <calificările> demnităţii” şi că “înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii)”.
Plagiatorul se minte pe sine atunci când ”uită” că “reuşita” sa are la bază un compromis. Sau, poate, se crede extrem de inteligent gândind că nimeni, niciodată, nu va ajunge să descopere dedesubturile acţiunii sale incorecte pe care a transmis-o altora sub formă de articol sau de lucrare. El s-ar putea să aibă chiar cultul lucrului bine făcut, ceea ce ar însemna că nu se gândeşte nici măcar o clipă că ar trebui să se teamă de ceea ce ar urma. Are doar liniştea că a dobândit ceva, că şi-a atins un scop. Neliniştea furtului nu-l bântuie niciodată. Are convingerea că a făcut ceva bun doar în sensul câştigului personal. Nu se gândeşte decât la sine, favorizându-se. El nu este demn pentru că, prin furt, devine vicios. El copiază pentru că nu are idei care să ajute altora, iar scopul suprem este să se ajute pe sine, să aibă un oarece câştig.
Este inutil să ne întrebăm dacă Eugen Barbu a fost demn şi în perfect acord cu sine, adică autentic, “strecurând” (poate i-au fost “strecurate”!) într-un titlu ce se dorea roman-fluviu nenumărate pagini de la alţii. Un mare critic literar român a făcut, la vremea respectivă, corecţia ce se cuvenea. Este, mai ales, inutil să ne întrebăm dacă, de exemplu, o lucrare pentru obţinerea gradului didactic I în învăţământ a fost “comandată” cuiva. Prin anii ’70 din secolul trecut – iată că am ajuns să ne jucăm pe degete cu secolele – era celebru un domn de la Sorbonica, din Bucureşti, evident, care producea asemenea lucrări pe bandă. Beneficiarii preluau lucrarea şi o susţineau ca pe propria producţie intelectuală, devenind – fără să se gândească la autenticitate şi, foarte grav, la demnitate! – profesori gradul I. Îşi atingeau doar un scop, câştigând şi ceva la salariu. Oricum, lucrarea respectivă nu interesa pe nimeni, era îngropată în arhiva personală a celui care, din lipsă de idei, dar clar subordonat unui scop, comandase şi plătise, absolut că plătise, un tom produs de mintea cuiva din cine ştie ce parte a ţării.
Ne întrebăm, totuşi, dacă în actualitate, în actualitatea noastră extrem de gri, în care nici măcar râsul nu mai este sănătos, valul de lucrări – mai ales de masterat şi licenţă, poate chiar de doctorat – reprezintă efortul intelectual al autorilor, adică îngemănarea ideii cu truda de a căuta, de a te documenta, de a purcede la întocmirea unui plan şi, în sfârşit, de a scrie o lucrare. Universităţile acelea, FABRICI DE DIPLOME care scoteau anual mii de licenţiaţi şi posesori de masterate, aveau profesori îndrumători care să citească lucrările de licenţă sau de masterat? Punem şi noi, aşa, pe căldurile astea, o întrebare. Se va găsi, oare măcar un om, cât mai dichisit, să răspundă la ea? Punem întrebarea pentru că am cunoscut şi cunoaştem oameni care au probleme cu “scrierea” în limba română, chiar şi cu simplul calcul aritmetic care au devenit “diplomaţi” (este un argou în acest sens), susţinând examen de licenţă – o sumedenie – şi de masterat – mai puţini, dar la fel de autentici şi purtând pe umerii de proaspăt “diplomaţi” povara demnităţii.
Ionel BANU este profesor de limba şi literatura română şi director al Colegiului Naţional „B.P.Hasdeu”