Opinii

Vreau să vă scriu câteva cuvinte despre cel care a fost dirigintele meu. Pentru că dirigintele meu, Robert  Şraer, a plecat dintre noi. Săptămâna trecută l-am condus pe ultimul drum.

Povestea spectaculoasei operaţiuni de demascare a reţelei care a reuşit o evaziune fiscală de 50 de milioane de euro este nu doar o ştire între multe altele despre „România prăduită”, ci şi o pagină de manual pentru cine vrea să înţeleagă mecanismul prin care în ţara noastră se fac bani, justiţie şi politică. Din acest caz poţi să înţelegi şi istoria politicianului de succes, şi cum se constuieşte o reţea de ­cri­minalitate economică, şi explicaţia sincopelor din parchete sau tribunale, dar şi cum ajunge o geantă scumpă pe antebraţul unei piţipoance de Dorobanţi.

În sfârşit, Crin Antonescu s-a trezit, pentru câteva momente, la realitate şi a admis ceea ce toată lumea vorbeşte de săptă­mâni bune în gura mare: nu va fi candidatul Uniunii Social Liberale la prezidenţiale. Deşi am fost dintotdeauna adeptul proverbului „Prost să fii, dar să-ţi revii”, trebuie să spun că, în cazul inertului lider naţional al liberalilor, acesta nu se aplică.

Pentru a doua oară în patru luni, premierul Victor Ponta afirmă, în faţa oamenilor de afaceri străini, că el se află în fruntea unui Guvern pro-business, „angajat (…) în asigurarea stabilităţii şi predictibilităţii pentru toţi investitorii, pentru că aceasta este cheia pentru toate companiile”. Prima dată, în iunie, s-a exprimat în „inima” capitalismului şi puterii financiare  europene, Deutsche Bank, iar în octombrie şi-a recitat declaraţia în faţa businessman-ilor americani. Nu ştim ce l-a animat pe primul ministru să se lanseze în asemenea afirmaţii, dar este clar că a jignit profund nu numai inteligenţa auditoriului străin, dar chiar şi pe cea a oamenilor de afaceri români care i-au citit prin presă elucubraţiile.

A trecut ceva vreme de când nu am mai auzit  nimic legat  de greve sau de mişcări sindicale în lumea  profesorilor, lume din care şi eu fac parte.

S-au purtat şi încă se poartă discuţii aprinse legate de buna-credinţă a celor care manifestează acum, în diverse oraşe ale ţării, pe cele două subiecte care ţin, de ceva timp, agenda publică românească: exploatarea auriferă de la Roşia Montană şi explorarea zăcămintelor de gaze de şist de la Pungeşti, care ar urma să fie exploatate prin fracturare hidraulică.

Deloc surprinzătoare decizia avocaţilor bucureşteni de a-l păstra drept coleg de breaslă pe infractorul Adrian Năstase, atât timp cât doi semi-interlopi – cel puţin prin legăturile dubioase, dovedite şi întărite prin decizii ale instanţelor care i-au condamnat pentru fapte de corupţie -, vorbim aici de fostul senator social-democrat Cătălin Voicu şi de judecătorul Florin Costiniu, onorează şi ei, cu prezenţa, Baroul Bucureşti.

La începutul acestei săptămâni, mascarada din ultimele luni cu privatizarea CFR Marfă a luat sfârşit, iar Guvernul Ponta a demonstrat încă o dată că nu ştie să guverneze decât prin înşelă­torie.

Îi privesc şi mă minunez cât de serioşi pot să fie!

Răzvan Stoica, Giulia Fâşie, Flavia Chirac, Maria Dima, Andreea Manolachi, Nicoleta Antohe, Patricia Pană şi Andreea Anghel. Sunt o parte dintre cei care reprezintă grupul „Mugu­raşii râmniceni” şi sunt coordonaţi de Auraş Stoica, mai tânărul meu coleg de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”.

Mai e puţin şi USL aniversează un an de guvernare. Ajunşi la Palatul Victoria pe un tsunnami electoral, care le-a oferit una dintre cele mai confortabile majorităţi parlamentare de după Revoluţie, Victor Ponta şi Crin Antonescu ar trebui să fie în focurile scrierii discursurilor festive.

Sunt de-a dreptul ridicole zvâcnirile, mai mult sau mai puţin gălăgioase, ale diverselor personaje de pe scena politică românescă – multe dintre acestea devenite oarecum notorii doar prin interesul, de cele mai multe ori comandat ori plătit, pe care îl primesc din partea mass-media  – ce îşi spun, doar ei!, purtători ai drapelului dreptei româneşti.

Despre lipsa de predictibilitate a sistemului fiscal din România se scrie şi se tot scrie, de ani şi ani de zile. Schimbările dese de taxe şi impozite îi sperie pe oamenii de afaceri şi pe investitorii străini mult mai mult decât faptul că nivelul acestora creşte. În principiu, aceştia sunt conştienţi că economia este un mecanism dinamic, în care regulile de aplicare a fiscalităţii se modifică, însă avalanşa unor transformări survenite, de multe ori, peste noapte, le aruncă în aer orice încercare de previzionare a business-ului. Şi care până la urmă se traduce printr-un cost suplimentar al afacerii.

Declaraţia, mustind de siguranţă debordantă, a fostului ministru al Economiei, liberalul Varujan Vosganian, cum că instanţa de judecată nu se va putea pronunţa niciodată în dosarul său de subminare a economiei naţionale, dar că judecătorii vor da un verdict împotriva social-democratului Liviu Dragnea, trimis în judecată în dosarul „Referendumul”, este cel puţin ciudată.

În mod previzibil, de altfel, vicepremierul social-democrat Liviu Dragnea a fost, în sfârşit, trimis în judecată de către procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în dosarul, mai vechi de un an, denumit generic „Referendumul”. S-a spus acest lucru încă din momentul în care premierul Ponta „a pus o vorbă bună” la procurorul general pentru schimbarea din funcţie a „vinovatului” pentru această stare de lucruri, Lucian Papici, fost şef de secţie la Direcţia Naţională Anticorupţie.

Ceea ce se anunţa, luni dimineaţă, ca o şedinţă relativ anostă a Comisiei parlamentare de control al SRI s-a dovedit, la final, unul dintre cele mai spectaculoase momente politice ale anului. Audierea directorului George Maior nu a fost o revelaţie prin conţinutul ei mai degrabă tehnic, ci prin felul în care s-a încheiat: cu domnul Maior refuzând, în faţa camerelor tv şi a ziariştilor, să-i întindă mâna preşedintelui comisiei, Georgian Pop.

Ciocnirile tot mai dese dintre principalii parteneri din Uniunea Social Liberală seamănă, din ce în ce mai mult, ca simptomatologie, cu cele ­descrise în articolele ce umplu site-urile şi publicaţiile de „human interest”, de genul „Zece semne că viaţa de cuplu se duce de râpă”, „Cinci indicii care-ţi arată că vei fi concediat” sau „Şapte semne din care vezi că partenerul te înşeală”.

Proiectul de la Roşia Montană a fost şi este cel mai important subiect al agendei  publice. Dovadă stau  protestele  fără precedent organizate de societatea civilă românească în ultimii 20 de ani.

România a căpătat un obicei constant în cei aproape 24 de ani de când exersează democraţia: să-şi transforme marile mize fie în ocazii de gâlceavă isterică sterilă, fie în subiecte de bârfotecă şi batjocură în saloane mai mari sau mai modeste.