România a căpătat un obicei constant în cei aproape 24 de ani de când exersează democraţia: să-şi transforme marile mize fie în ocazii de gâlceavă isterică sterilă, fie în subiecte de bârfotecă şi batjocură în saloane mai mari sau mai modeste.
Când şi când, la ocazii speciale, se trezeşte în noi pasiunea pentru câte un subiect şi îl forfecăm până când nu mai rămân din el decât rămăşiţele unei idei care ar fi putut să însemne ceva, care ar fi putut să ne schimbe vieţile, dar din care nu s-a ales decât zgomotul. Aşa se întâmplă, zilele astea, cu Roşia Montană, un subiect uitat în sertar timp de 15 ani şi care a explodat parcă din senin monopolizând ziarele, talk-show-urile şi discuţiile. O să îmi refuz exerciţiul de părerologie: îl fac prea mulţi şi nu cred că aş avea de adăugat ceva relevant.
În loc de Cultură vs. Cianură, o să încerc să vă reţin atenţia cu un alt subiect, ignorat şi el cu abnegaţie în ultimii zece ani: războaiele altora în care mor oamenii noştri. Când apare banda de breaking news pe care scrie cu negru pe galben „Soldat român mort în Afganistan”, ne mai aducem aminte că există 1.500 de oameni plecaţi să-şi rişte viaţa – unii pentru glorie, alţii din pasiune, cei mai mulţi pentru 3.000 de euro pe lună. Se duc cu gândul că o să-şi vadă moartea cu ochii şi cu speranţa că vor putea să-i întoarcă spatele la timp. Luni dimineaţa, am aflat că doi dintre ei n-au fost suficient de rapizi: pe Vasile Claudiu Popa (29 de ani) şi pe Adrian Postelnicu (34 de ani) moartea i-a înhăţat din urmă. Plecaseră spre Afganistan chiar din Crângul buzoian, împreună cu un batalion de forţe de elită, după o ceremonie la care au fost onoraţi de prezenţa ministrului Apărării. Acelaşi ministru care, la fel ca şi predecesorii săi, n-are acum de exprimat decât regrete pentru viaţa celor doi. Niciunul n-a avut, însă, curajul să întrebe sau să răspundă: „Ce mai căutam noi în Afganistan”?
Anul acesta, se împlineşte un deceniu de când ISAF, forţa multinaţională din care face parte şi România, cutreieră Afganistanul, încercând să demonstreze că poate aduce pacea într-o ţară care trăieşte în război aproape continuu de mai bine de 200 de ani. În alte ţări, tema prezenţei în patria lui Bin Laden a fost subiect de controversă politică şi publică încă de la început. În România, niciodată. Este una dintre temele uitate în sertarele politicenilor. Bucuroşi să dea onorul şi întristaţi telegenic la sosirea sicrielor, aleşii noştri au uitat până să-i şi includă pe militarii din teatrele de operaţiuni printre cei care pot vota la alegerile parlamentare. Odată cu introducerea votului uninominal, militarii din Afganistan au ajuns în imposibilitatea de a-şi exercita acest drept: făcând parte din colegii diferite, nu exista soluţia tehnică să li se preia şi numere voturile. Ei şi puşcăriaşii care îşi pierduseră la condamnare drepturile civile erau singurii cetăţeni care nu puteau vota. Asta după ce fuseseră trimişi la război într-o ţară deşertică, în uniforme de camuflaj pentru pădure. Problema asta s-a rezolvat până la urmă, dar au început să sară în aer tab-urile. Aşa că mai-marii politici şi militari s-au fudulit că le trimit zece transportoare Piranha – teoretic performante, practic cu defecţiuni la sistemul optic. Cam de atât respect au avut parte de la clasa politică, altfel degrabă doritoare să şi-i vadă defilând la parade.
Pe undeva, este de înţeles. O temă precum retragerea din Afganistan este, probabil, mult prea sofisticată pentru politicienii români. Este ceva mai greu să te cerţi la televizor pe teme de geopolitică, tratate internaţionale sau echilibrul de forţe în NATO. Pentru realizatorii tv, iar e complicat: când îi ai la uşă pe Corneliu Vadim Tudor sau pe Paula Iacob, de ce să strici bunătate de emisiune cu un subiect anti-rating precum politica externă? Şi să te apuci acum să cauţi experţi, să faci infografii şi să te documentezi pentru aşa ceva – câtă bătaie de cap! E suficient breaking news-ul, e numai bun să-ţi ridice audienţa pentru emisiunea de scandal care urmează. Dacă mai prinzi şi o transmisiune în direct cu doi jandarmi îmbrâncindu-se cu un demonstrant, ţi-ai scos cifrele, banii de publicitate şi ziua fixă de salariu. Poate pentru societatea civilă ar fi un mesaj mai uşor de preluat, dar 10 ani de război şi 23 de morţi nu şi-au câştigat, încă, un loc pe pancardele din Piaţa Universităţii.
NATO se va retrage din Afganistan la sfârşitul anului 2014. Atunci vom vedea din nou politicieni mândri de ţara noastră. Şi realizatori tv documentaţi cu o zi înainte. Şi, eventual, un moment de reculegere pentru cei 23, cu speranţa că numărul nu va mai creşte până atunci. Istoria va fi închis o pagină din istoria ţării noastre. Fără ca nimeni să mai observe că România a ratat, timp de 11 ani, ocazia de a se uita la sine însăşi, de a se gândi dacă uniforma militară pe care a purtat-o în acest război nu a fost, cumva, prea scumpă.