Mai e puţin şi USL aniversează un an de guvernare. Ajunşi la Palatul Victoria pe un tsunnami electoral, care le-a oferit una dintre cele mai confortabile majorităţi parlamentare de după Revoluţie, Victor Ponta şi Crin Antonescu ar trebui să fie în focurile scrierii discursurilor festive.
În care să enumere promisiunile electorale care au fost traduse în viaţa reală, într-o creştere a calităţii vieţii cetăţenilor care i-au votat. În loc de asta, Victor Ponta şi Crin Antonescu par că nu mai reuşesc să deznoade iţele încurcate ale propriilor vieţi politice. Pe hârtie sunt încă împreună, dar seamănă din ce în ce mai mult cu un cuplu care nu a ajuns la tribunal să ceară divorţul pentru că, deşi nu se mai înghit, cei doi parteneri nu s-au lămurit, deocamdată, cum fac cu partajul. Până atunci, fiecare încearcă să-şi tragă spuza de simpatie a cunoscuţilor pe propria turtă.
Strategia lui Victor Ponta e simplă: îl lasă pe Antonescu să greşească şi rămâne cât poate de departe de el atunci când alunecă în penibil. Ultimul exemplu: privatizarea ratată a CFR Marfă. Al doilea eşec răsunător şi pe bani mulţi al guvernării Ponta, după Oltchim. În mod normal, o afacere de asemenea dimensiuni este problema şefului de Executiv, nu doar a miniştrilor. Victor Ponta evită, însă, cu obstinaţie, să îşi asocieze imaginea unui moment ratat, printr-un artificiu de fotbalist: face pasul la offsaid şi îi lasă pe miniştrii liberali Ramona Mănescu, Varujan Vosganian şi Relu Fenechiu să fie fluieraţi de arbitrul electoral. Este cel mai elocvent exemplu că solidaritatea USL s-a spart în bucăţi mici şi fiecare se grăbeşte să adune cioburile. Ceea ce poate fi corect într-o strategie de imagine nu este, însă, la fel de onest şi din punct de vedere al fişei de post: Victor Ponta nu îşi poate delega responsabilitatea de prim-ministru. Ce se întâmplă cu CFR Marfă, la fel ca şi cu Oltchim este pe răspunderea sa de prim-ministru. şi oricât ar încerca să păstreze distanţa, aceste eşecuri îi aparţin şi premierului, într-o măsură cel puţin egală cu cea din cazul miniştrilor liberali.
Asta nu înseamnă, însă, că PNL merită în vreun fel statutul de victimă. În definitiv, şi Crin Antonescu a făcut exact acelaşi pas la offsaid în chestiunea Roşia Montană. Ba, mai mult decât să rămână departe de subiect, s-a implicat direct condamnând proiectul şi transformându-l pe Victor Ponta într-un predicator care vorbeşte într-o biserică pustie, în timp ce enoriaşii îl huiduie din afară. Speranţa lui Crin Antonescu că discursul său agresiv anti-Roşia Montană îi va aduce o oarecare simpatie din partea protestatarilor s-a dovedit, însă, rezultatul unui calcul greşit. Câtă vreme Antonescu îşi păstrează oamenii şi portofoliile în această guvernare, nu poate îmbrăca pelerina de opozant. Va trebui să se mulţumească cu o haină pătată de ipocrizie.
Aşadar, Ponta şi Antonescu nu au niciun motiv să aştepte aniversarea de un an. Nici măcar nu e foarte clar dacă îi va prinde împreună. PSD deja pregăteşte mutarea finală: transferul unui număr suficient de parlamentari din echipa lui Dan Diaconescu, astfel încât să-şi asigure o majoritate parlamentară fără PNL. Iar liberalii nu par să aibă nicio strategie de rezervă, în afară de răbufnirile televizate ale lui Crin Antonescu, care au culminat, săptămâna trecută, cu eticheta de „clovn” pe care i-a lipit-o lui Victor Ponta. Problema e că, atâta vreme cât şi PSD şi PNL nu se ocupă decât cu mişcări bezmetice prin actul de guvernare şi cu improvizaţii în Parlament şi apelativul „clovn” ar trebui să facă obiectul partajului, pentru că îl merită ambele partide într-o măsură egală.