Povestea spectaculoasei operaţiuni de demascare a reţelei care a reuşit o evaziune fiscală de 50 de milioane de euro este nu doar o ştire între multe altele despre „România prăduită”, ci şi o pagină de manual pentru cine vrea să înţeleagă mecanismul prin care în ţara noastră se fac bani, justiţie şi politică. Din acest caz poţi să înţelegi şi istoria politicianului de succes, şi cum se constuieşte o reţea de criminalitate economică, şi explicaţia sincopelor din parchete sau tribunale, dar şi cum ajunge o geantă scumpă pe antebraţul unei piţipoance de Dorobanţi.
Aparent, traseul banilor şi al infracţiunilor, aşa cum este descris în rechizitoriul procurorilor, este complicat: el presupune înfiinţarea de firme-fantomă, racolarea de cetăţeni străini, combinaţii cu autorităţile fiscale, implicarea unui senator al României şi conexiuni la cel mai înalt nivel în Parchetul General. În realitate, însă, această reţetă este atât de perfecţionată încât pentru profesioniştii şmenurilor organizate ea devine un model de succes executat cu lejeritate şi siguranţa tehnicilor perfecţionate în ani de exerciţiu.
În tot păienjenişul, cel mai interesant de descifrat este profilul lui Nicolae Bădălău, fostul agronom condamnat la închisoare pentru furtul a patru saci de grâu în 1988, ajuns demnitar al României şi nabab local. Privită retroactiv, povestea senatorului urmărit penal acum pentru evaziune fiscală este chiar radiografia baronului local, a cărui existenţă a fost acceptată şi încurajată de sistemul politic fără să-şi pună prea multe întrebări. De exemplu, nimeni din PSD nu s-a întrebat cum a ajuns un coleg de partid să se laude la televizor că are în cont aproape 3 milioane de euro. Sau ce caută pe listele parlamentare un fost prefect cercetat de DIICOT în 2009 pentru spălare de bani. Sau cum banii publici ai judeţului Giurgiu au ajuns să inunde conturile fiilor prefectului, printr-un păienjeniş de firme care au căpătat contracte cu autorităţile locale. Nimeni nu s-a mirat în gura mare cum un funcţionar al statului ajunge să verse în conturile propriului fiu jumătate de milion de euro, atât de relaxat încât parcă i-ar fi dat bani pentru un bilet la cinematograf. În cele din urmă, nicio onorabilă figură pesedistă nu l-a tras de mânecă pe Nicolae Bădălău pentru sumele impresionante care au finanţat relaţia dintre Gabriel, fiul său, şi Ramona Gabor sau Andreea Mantea, celebre protagoniste ale tabloidelor şi ale pictorialelor în care s-au lăudat cu darurile scumpe şi vacanţele excentrice oferite de odrasla unui angajat la stat.
Introducerea fiului în judecata publică a cazului Bădălău nu este o răutate a presei, ci face parte din decriptarea mecanismului de şmen. Nu este o coincidenţă că, aşa cum Bădălău a cadorisit firma fiului cu contracte pe bani publici, la fel şi procuroarea Angela Nicolae şi-a implicat fiul în reţea. Potrivit anchetatorilor, în perioada 2012-2013, Daniel Nicolae, cu acordul, susţinerea şi implicarea mamei sale, a cerut, în numeroase rânduri, şi a primit diferite sume de bani de la doi dintre învinuiţii cercetaţi în dosarul evaziunii, lăsându-i să creadă că, prin calitatea de procuror şef birou la Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Angela Eugenia Nicolae va putea influenţa obţinerea unor soluţii favorabile în dosarele penale în care erau cercetaţi pentru infracţiuni de evaziune fiscală. Apariţia juniorului Nicolae în dosar nu este o coincidenţă. România poate, deja, să bifeze momentul în care reţelele de şpagă şi de combinaţii pe bani publici au ajuns la generaţia a doua. Nu e o problemă de lipsă de scrupule, e o problemă de eficienţă. Şi e un semn că această caracatiţă a îmbogăţirii necuvenite a făcut deja pui.
Şi asta pentru că povestea lui Bădălău nu este, din păcate un incident izolat. Reţelele de hoţie trans-instituţională nu s-au inventat la Giurgiu şi nici nu au rămas izolate acolo. Ele se regăsesc în mai toate judeţele şi există multiple rapoarte ale instituţiilor româneşti şi europene care vorbesc despre corupţia endemică la nivel local, conectată cu cea de la nivel naţional. Şi, dacă proiectul de regionalizare promovat de Liviu Dragnea ajunge să fie realitate, şi să ofere mai multă putere în pixul baronilor locali, putem spune cu destulă siguranţă că această caracatiţă se va reproduce şi mai eficient. De fapt, regionalizarea României va însemna, în primul rând, trasferul către stăpânii judeţelor a unor importante sume din bugetul public, lăsând portofelul naţional la discreţia lor şi a reţelelor de apropiaţi şi prieteni de prosperitate. O veste minunată pentru toţi cei care au aplicat sistemul Bădălău, pentru fiii lor şi, de ce nu, şi pentru piţipoancele din Dorobanţi.