Uneori, după un prânz sau o cină bogată în grăsimi şi “asortată” cu ceva tărie, poţi avea “o criză de bilă”. Dacă, în loc de a vizita dulapul de medicamente transmis de la o generaţie la alta ca un sanctuar al credinţei în zeul “Las’căştiueuceam”, vizitezi medicul şi, la recomandarea lui, faci un examen ecografic abdominal, poţi afla că ai “pietre la fiere”.
La momentul oportun a apărut, de marţi seară, ideea comasării alegerilor euro-parlamentare cu cele prezidenţiale, mai precis devansarea, cu jumătate de an, a scrutinului pentru Cotroceni.
Astăzi, mai mult ca oricând, m-am gândit la sufletul unui erou. Liber, trist, fericit, singuratic pe braţele copiilor săi pe care îi iubeşte necondiţionat , curat, simplu şi cu o mare dragoste faţă de patria sa. Astăzi mi-am dat seama că eroul nu este un om ca oricare altul, că el are de două ori mai multe tristeţi ascunse, de două ori mai multe singurătăţi şi de două ori mai multe inimi pe care le-a dat de-a lungul timpului, celor dragi şi patriei lui.
Parlamentul a dezbătut şi adoptat, marţi – fără voturile opoziţiei democrat-liberale şi în absenţa aleşilor “otevişti” -, propunerea de modificare a legii prin care senatorii şi deputaţii vor dobândi “super-imunitatea” care a făcut, deja, vâlvă în mediile politice şi ale societăţii civile. Întregul scandal provocat de proiectul dezbătut la prima şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului s-a învârtit în jurul articolului 24 din statutul parlamentarilor, care prevede procedura de ridicare a imunităţii în cazul aleşilor cercetaţi penal.
Stanislas Wavrinka a avut norocul să se nască într-o ţară extrem de civilizată, deşi rădăcinile sale sunt de prin estul Europei, puţin polace, puţin ceheşti. Ghinionul carierei sale a fost că părinţii săi au decis să fie conaţionali cu Roger Federer, poate cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile.
DOMNULE PACIENT,
În momentul în care afli că ai o durere, un simptom sau chiar un diagnostic care te scoate din viaţa ta obişnuită (uneori chiar din viaţă), te simţi mai mult sau mai puţin singur, fie şi înconjurat de prieteni sau rude care îţi arată compasiune. Îţi spui că nu este adevărat, că nu ţi s-a întâmplat ţie.
Am trăit să constatăm şi următorul paradox: cel mai de stânga ministru din guvernul socialist condus de social-democratul Victor Ponta este un… liberal, nimeni altul decât (i)responsabilul de la Sănătate, Eugen Nicolăescu.
Sunt unul dintre profesorii care au absolvit facultatea înainte de 1990, mai precis în 1987. Am urmat secţia de clasice, Latină-Greacă, la Universitatea Bucureşti, singura instituţie de învăţământ superior din ţară care avea această specializare, şi am candidat pe şapte locuri.
Este de-a dreptul imatur să crezi că există vreo şansă ca la Congresul Partidului Naţional Liberal, care se va desfăşura, cel mai probabil, la sfârşitul lunii februarie, Crin Antonescu să fie debarcat din funcţia de preşedinte.
După ce treci de sărbătorile de iarnă şi din porcul tradiţional au mai rămas doar amintirile şi eventual două-trei slăninuţe uitate prin frigider, te uiţi pe fereastră la peisajul hibernal ce te înconjoară şi te ia cu frig şi cu griji că iarna e lungă şi ziua invers proporţională.
Viaţa unui om este îmbogăţită de întâlnirile vieţii lui. Cu un om bun, un om iubit, sau, pur şi simplu, cu un om de care ai nevoie să urci dintr-o vale a vieţii tale.
Din această categorie POATE face parte un medic. Spun “poate” pentru că, de multe ori, atât medicii cât şi pacienţii, sunt nemulţumiţi. De aglomeraţie, de neatenţie, de lipsa comunicării, de rezultatele tratamentului sau de atenţia acordată.
Noul ministru de Interne, Radu Stroe, arată de parcă ar fi descoperit apa caldă atunci când se înverşunează împotriva „golăniei” din Poliţia Română pe care o păstoreşte de la sfârşitul anului trecut. Şi când se arată decis să rupă pisica în două, trimiţând controale tematice în toate inspectoratele judeţene din ţară. Să descopere ce? Probabil câte agente ori femei-ofiţer de Poliţie au beneficiat de avansări în baza favorurilor sexuale pe care le-au împărţit, cu voie sau fără de voie, şefilor ierarhici, pentru o tresă în plus pe umeri, pentru o funcţie şi o sută de lei adăugată la salariu.
Am aflat de curând că zilnic avem in jur de 70.000 de gânduri. Ce-ar fi dacă am începe fiecare zi cu un gând bun?
Să ne imaginăm că ne trezim, într-o dimineaţă, peste 20 de ani, şi că privim în urmă. Ce am vedea? Am descoperi o viaţă plină de fericire sau una întunecată de suferinţă? O viaţă plină de iubire sau dominată de frică? Aproape că ne este teamă să ne gândim la acest lucru.
Dacă nu a fost în stare să fie original atunci când şi-a scris lucrarea de doctorat – dedându-se, sub privirile îngăduitoare şi mângâiat pe creştet de mentorul Adrian Năstase, la furt intelectual – plagiatorul Victor Ponta încearcă să revoluţioneze statistica românească. Fie că se face că nu pricepe, fie că este doar incapabil să înţeleagă mersul lucrurilor într-o ramură a mamei ştiinţelor exacte, matematica, premierul s-a burzuluit la calculele Institutului Naţional de Statistică care a prezentat datele economice ale României, cu toate că acesta lucrează exact cum spune la cartea Uniunii Europene.
Orice început de an aduce cu sine urări de bine din partea tuturor, speranţe, planuri de propăşire, ceea ce o fac şi eu către dumneavoastră la prima întâlnire în acest an. Şi, după ce am trecut peste maratonul gastronomic stropit din belşug cu licori tradiţionale sau “ţuici de Glasgow”, ne întoarcem la obiceiurile zilnice.
Am fost unul dintre milioanele de oameni obişnuiţi şi am purtat, clipă de clipă, povara omului obişnuit. Am călătorit multă vreme cu troleibuze, autobuze şi tramvaie aglomerate, şi apoi cu un Oltcit vechi pe care am învăţat, de altfel, să conduc. Am fost obişnuită să trăiesc pentru alţii mai mult decât pentru mine, iar atunci când făceam, într-adevăr, ceva pentru mine însămi, mă simţeam stânjenită.
Primul-ministru desemnat, Victor Ponta, şi-a exprimat, ieri, gratitudinea faţă de ministrul în funcţie al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, pentru modul în care aceasta a pus batista pe ţambalul afacerii de plagiat a premierului, într-un mod cât se poate de original: nu a mai nominalizat-o pentru un nou mandat în funcţia de păstor al destinelor învăţământului românesc.
Cedarea premierului desemnat Victor Ponta în faţa presiunilor baronilor locali din propriul partid şi în cea a ultimatumurilor anti-occidentalilor Alianţei de Centru-Dreapta, a liberalilor şi a conservatorilor, de a nu accepta prezenţa în Executiv a reprezentanţilor Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, l-a făcut pe acesta să rateze unul dintre marile momente ale vieţii sale. Moment care, în nu foarte mult timp, ar fi condus la transformarea pisoiului plagiator într-un Adrian Năstase din perioada de glorie a acestuia din urmă, respectiv fatidicii ani 2000-2004.
Sportul românesc nu este unul prea bogat, iar cu siguranţă finalul de an 2012 nu a fost prea darnic cu el, două dintre campioanele sale olimpice spunând adio performanţei.
Aş pune pariu, fără să clipesc, că Uniunea Democrată a Maghiarilor din România va fi cooptată la guvernare. Formaţiunea politică a celei mai mari minorităţi din România va sprijini guvernul Uniunii Social Liberale, indiferent dacă va primi un post de ministru ori i se va oferi doar posibilitatea accederii la câteva poziţii de secretar de stat şi de subprefect în judeţele în care populaţia maghiară este suficient de consistentă.