Constantin Angelescu s-a născut la 22 iunie 1869 la Craiova, oraşul “Banilor”, de unde şi-a luat spre nemurire şi viteazul domn al primei noastre uniri politice, marele voievod Mihai Viteazul.
Constantin Angelescu s-a născut la 22 iunie 1869 la Craiova, oraşul “Banilor”, de unde şi-a luat spre nemurire şi viteazul domn al primei noastre uniri politice, marele voievod Mihai Viteazul.
Nu provenea dintr-o familie cu ascendenţă boierească, dar asta nu l-a împiedicat pe tatăl său să-l trimită, după absolvirea Liceului “Carol I” din localitate, la studii în capitala Franţei, pentru a deveni medic.
Dumitru Angelescu era “comersant” în Craiova şi reuşise, de-a lungul anilor, să agonisească o anume avere ce-i va permite, mai târziu, să-şi întreţină fiul la Paris. Mama, Teodora, fostă Geblescu, provenea dintr-o familie de ardeleni fugiţi, probabil, din cauza persecuţiilor autorităţilor austro-ungare, în vechiul regat, aşa cum au făcut şi multe alte familii de români din Transilvania.
În anul 1876 părinţii îl înscriu pe Constantin D. Angelescu în clasa întâi la Şcoala nr.1 băieţi “Obedeanu” din Craiova, conform adeverinţei ce se află în arhiva dr. C. Angelescu, la Biblioteca Academiei Române. Tot în acest document se menţionează că Dimitrie Angelescu este “comersant” şi locuieşte în Craiova, numărul casei fiind 2018.
Clasele primare le face, deci, la şcoala cu cea mai veche tradiţie în învăţământ, din întreaga Oltenie, avându-l dascăl de “umanioare” pe DIACONUL D.IONESCU, care a funcţionat aici preţ de 22 de ani (1874-1896). La data când Constantin D. Angelescu intră în clasa întâi, viitorul său dascăl era în al treilea an de învăţământ, deci acumulase o oarecare experienţă pedagogică.
Nu era familie de tineri căsătoriţi căreia dr. C. Angelescu să nu le dea “ceva zestre”
După modul cum a evoluat intelectual şi afectiv viitorul ministru, deducem că institutorul Diaconul D. Ionescu a fost un desăvârşit pedagog, contribuind, alături de familie, la formarea unei personalităţi puternice, echilibrate, cu o voinţă fermă, generos cu cei aflaţi în suferinţă. De altfel, această ultimă trăsătură de caracter îi va atrage dragostea nedisimulată a locuitorilor comunelor Stâlpu, Merei, Sărata-Monteoru etc. Nu era familie de tineri căsătoriţi căreia dr. C. Angelescu să nu le dea “ceva de zestre”, multe cupluri au fost cununate de dr. C.Angelescu, numărul copiilor botezaţi de el fiind foarte mare. Pe nedrept s-a spus că ar fi fost zgârcit. Adversarii politici aveau tot interesul să-l “ponegrească” pentru a-i diminua din popularitate…
Ce-i drept, nu era un risipitor. De altfel, ca toţi liberalii, avea cultul banului făcut prin efort propriu, de aceea îl cheltuia cu chibzuinţă. “Pentru el se mulţumea cu puţin, ne mărturiseşte prof. dr. docent Ion Zamfirescu, care l-a cunoscut personal. Venea de multe ori invitat la noi la masă. Nu cred că avea mai mult de două cravate. Trăia modest, în nişte cămăruţe, pe str. C.A.Rosetti nr.11 bis. Casa propriu-zisă, casă mare, spaţioasă, era un adevărat muzeu. Aici îşi expunea dr. Angelescu o parte din faimoasa sa colecţie. Alte încăperi erau pline de cărţi, celebra bibiotecă Angelescu!”.
Este interesant de ştiut că atât dr. Angelescu, cât şi Nicolae Iorga treceau foarte des pe la anticari. Aceştia îi cunoşteau foarte bine, le ştiau gusturile, dar şi metehnele. Iată ce scrie George Potra în acest sens: “Dr. C. Angelescu umbla mai mult după cărţi de artă, cărţi medicale rare, din secolele trecute, <călători străini> ce ne-au vizitat ţara şi albume cu gravuri negre sau colorate referitoare la Bucureşti şi Principate. Adesea se interesa şi de tablouri mai bune, străine sau româneşti, care se întâmpla să fie aduse odată cu cărţile, sau mai târziu, la cererea lui. La tocmeală însă era mai cârcotaş, oferind preţuri foarte mici şi se tocmea mult până cumpăra ceva, bombănind totdeauna la plecare şi spunând cu regularitate că a plătit mai mult decât face. Totuşi, cumpăra destul de mult, şi câteodată, cu toată zgârcenia lui lăsa destui bani în buzunarele anticarilor”.
Despre Nicolae Iorga şi preţurile pe care acesta le oferă anticarilor, acelaşi George Potra nota cu o anume maliţiozitate: “Datorită acestei comportări, aveau loc câteodată şi mici neplăceri. Pentru acest motiv, cărţile bune care puteau interesa şi pe alţi clienţi, nu numai pe profesorul Iorga, erau dosite, iar atunci când acesta venea şi întreba: <Ce noutăţi mai aveţi?>, i se răspundea: <Mai nimic, domnule profesor, decât ceea ce se vede, adică aproape nimic interesant>.
Dar să revenim. Craiova a fost unul din centrele de tradiţie ale învăţământului românesc din vechiul regat. Într-o însemnare din anul 1803 se consemna faptul că pentru şederea “a doi dascăli şi a 20 de ucenici” la Mânăstirea Obedeanu se făcuseră “20 de odăi”. Şcoala era prevăzută şi în bugetul pe anul 1816. “Acum avea patru dascăli, unul pentru limba elinească, unul pentru limba slavonească şi doi pentru învăţături în limba română”.
În “Sărbătoarea de 50 de ani a Liceului Carol I din Craiova”, prof. G. I. Buşilă, directorul liceului, scria: “Acest liceu care s-a început în Decembrie 1851 a fost precedat de o şcoală secundară, care şi-a desfăşurat activitatea între 1826-1848. Acest învăţământ secundar numit umanioare, şi-a luat începutul în Şcoala de la Obedeanu, s-a continuat în Şcoala de la Madona-Dudu şi s-a sfârşit în vechiul local al Liceului nostru (…). Şcoala de la Obedeanu este foarte veche. Între 1826 şi 1829, această şcoală avea, pe lângă clasele primare, şi o clasă mai înaintată de învăţătură. Aceasta e prima clasă secundară în Craiova (…). Până în 1831, numărul claselor umanioare ajunsese la trei”.
Începând cu anul şcolar 1863-1864 gimnaziul va căpăta denumirea de Liceul din Craiova. În octombrie 1885, Regele Carol I, vizitând şcoala devine, la rugămintea corpului profesoral, patronul respectivei instituţii de învăţământ. Prin înalt decret regal, urmat de un ordin al Ministerului Instrucţiunii, în noiembrie 1885 acesta va purta denumirea de Liceul Carol I. Este de remarcat faptul că amintita clasă de “învăţătură mai înaintată” de la Şcoala Obedeanu reprezintă cea mai veche şcoală secundară românească (din vechiul regat), după cea înfiinţată la “Sf. Sava” din Bucureşti (1818), de către Gh. Lazăr.
În anii 1886-1887, numele lui Constantin D. Angelescu îl găsim trecut primul, în catalogul clasei a VII-a a Liceului Carol I din Craiova. Pe atunci, liceul nu avea decât şapte clase. Din cei 27 de elevi înscrişi, viitorul ministru este menţionat ca obţinând premiul al treilea, cu media 7,94!
“O naţiune fără ideal e o corabie fără busolă”
La sfârşitul anului şcolar respectiv, conform tradiţiei, a avut loc solemnitatea distribuirii premiilor. Directorul liceului, G. I. Buşilă, profesor de istorie, a rostit atunci în faţa şcolii şi a notabilităţilor urbei, un înflăcărat discrus despre idealul naţional şi tânăra generaţie, subliniind că “O naţiune fără ideal e o corabie fără busolă”, că aceasta riscă să devină o “o naţiune pierdută”.
În acest caz naţional ce prefigura aprigele bătălii pentru înfăptuirea României Mari, s-a format tânărul Constantin Angelescu. Acestui crez îi va dărui întreaga sa viaţă, activitatea sa ulterioară circumscriindu-se acestui nobil deziderat. Liceul Carol I din Craiova a dat, de altfel, patrimoniului spiritual românesc, o pleiadă de gânditori şi de luptători pentru îndeplinirea idealului nostru naţional. Doar cu doi ani înainte absolvise liceul viitorul mare filosof, Constantin Rădulescu Motru, pentru ca, în promoţia 1899-1900, să-l găsim, printre premiaţi, pe Nicolae Titulescu. Acelaşi liceu l-a absolvit şi viitorul general Ioan Argetoianu, tatăl binecunoscutului om politic Constantin I. Argetoianu, autorul memorabilei opere “Pentru cei de mâine” (memorii) adevărata frescă a lumii noastre politice, de peste o jumătate de veac (minată uneori, din păcate, de un subiectivism exacerbat), Vasile Lascăr, promoţia 1871-1872, una din marile speranţe ale Partidului Naţional Liberal, din nefericire stins din viaţă prea devreme, Toma Stelian, promoţia 1877-1878, viitor ministru şi mare colecţionar de artă, precum şi Eugen Carada, geniul financiar al Partidului Naţional Liberal, unul din apropiaţii colaboratori ai lui Ion C. Brătianu şi ulterior, ai fiului acestuia, Ion I.C.Brătianu.
După absolvirea liceului, C.Angelescu se înscrie la Facultatea de Medicină din Paris. Capitala Franţei continuă să exercite, încă, asupra tineretului studios din România, o atracţie, o fascinaţie deosebită. Spiritul revoluţionar de la 1848, al marilor învinşi, în frunte cu Nicolae Bălcescu, era încă viu în conştiinţa vremii.
Din nefericire, cea mai mare parte din colecţia dr. C. Angelescu va lua calea “exilului”
Capitala Franţei, oraşul-lumină, cu nenumăratele sale “academii” şi facultăţi, cu mişcările sale avangardiste din domeniile artei şi literaturii continuă să stârnească interesul şi imaginaţia unei generaţii însetate de absolut. Tânărul Constantin Angelescu se dedică, în primul rând, studiului, cu toată fervoarea vârstei. În orele libere vizitează muzee, participă la expoziţiile de pictură ale artiştilor consacraţi, dar şi ale celor ce aspiră la recunoaşterea, dacă nu la gloria posterităţii. Bibliofil împătimit, intră în librării şi anticariate căutând cărţi rare. Cutreieră apoi, singur ori însoţit de “sirenele” Parisului, cheiurile Senei, la orele amurgului, când soarele, nestingherit, se tolăneşte în undele tremurânde ale celebrului fluviu. Aici, în oraşul lumină, şi-a dezvoltat gustul pentru tot ceea ce e frumos! Peste ani va deveni unul din marii colecţionari de artă ai României interbelice. Din nefericire pentru statul român, cea mai mare parte din colecţia dr. C. Angelescu (printre care multe tablouri de N. Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian etc.) va lua calea “exilului”, spre Rusia, în 1917, de unde, împreună cu bijuteriile Reginei Maria şi multe alte valori de patrimoniu (ca să nu mai vorbim de vagoanele cu lingouri de aur) nu vor mai cunoaşte drumul întoarcerii!
Celebra sa bibliotecă, însumând peste 40.000 de volume, îndeosebi carte rară din sec. XVII-XVIII, precum şi nenumărate albume de artă, pe care doctorul se hotărâse să o doneze Ateneului Român va cunoaşte aceeaşi vitregie a sorţii, după 1944. Anul 1947 înseamnă începutul sfârşitului dr. C. Angelescu! Puterea bolşevică, instaurată în ţară sub ameninţarea tancurilor societice va distruge, şi pentru multe decenii, tot ceea ce elita românească şi poporul român creaseră solid, la nivel european, între anii 1862-1940!
După aproape zece ani de “convieţuire” cu Parisul, preferă reîntoarcerea în ţară
După absolvirea Facultăţii de Medicină (perioadă în care s-a impus ca un strălucit student, cu excepţionale calităţi de chirurg) devine intern al câtorva spitale din Paris, lucru “ce se obţinea printr-un concurs foarte greu”.
În anii de pregătire a doctorului, publică la revistele “Archives des sciences medicale” (condusă, printre alţii, de viitorul mare chirurg român Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu) “Annales de medicine”, “Gazette des Hopitaux”, “Mercredi medical”, “Presse medicale”, articole şi studii foarte bine primite de lumea medicală. I se fac numeroase propuneri de a se stabili în Franţa, prevestindu-i-se un viitor strălucit. Deşi acestea erau mai mult decât tentante, după aproape zece ani de “convieţuire” cu Parisul, preferă întoarcerea în ţară. Va rămâne însă “un francofil convins (…) toată viaţa, în diversele sale ipostaze, îşi caută inspiraţia şi modelele în gândirea şi cultura franceză”.
Revenit în patrie, va fi numit chirurg la Spitalul Brâncovenesc, apoi la Filantropia. În 1903 obţine catedra de clinică chirurgicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti, având deja “reputaţia de abil operator şi cercetător”.
Între timp o cunoaşte, posibil prin intermediul soţiei lui Spiru Haret, pe nepoata acesteia, Virginia Monteoru, cu care se va căsători, devenind, prin acest mariaj, unul din oamenii avuţi ai României. Tânăr, frumos, bogat, deştept şi nu în ultimul rând ambiţios, ca orice oltean autentic, zeiţa politicii va pune stăpânire pe el, iar el i se va supune necondiţionat. Vrea, şi ştie ce vrea! Poate, şi ştie ce poate! În 1901 intră în Partidul Naţional Liberal, partid cu care va cunoaşte marile împliniri ale destinului său de om politic şi de stat, dar şi clipe de amară deziluzie.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române