Natura a fost darnică cu Alexandru Marghiloman, nu doar în sensul că i-a dat o inteligenţă vie, superioară, ci şi o înfăţişare de om distins, dublată de o sănătate de fier.
Natura a fost darnică cu Alexandru Marghiloman, nu doar în sensul că i-a dat o inteligenţă vie, superioară, ci şi o înfăţişare de om distins, dublată de o sănătate de fier. Diplomatul Alexandru Telemacque, în însemnările sale “ Efemeride diplomatice”, nota: “Toţi cei care au cunoscut pe Alexandru Marghiloman şi care nu erau atinşi de invidie, au fost atraşi de acest om cu multe şi bogate însuşiri intelectuale şi sufleteşti, îmbinate într-un fizic chipeş şi impunător(…). Era prin esenţa sa un ales al naturii omeneşti.”
Părinţii săi, Ion (Iancu) şi Irina Marghiloman, au fost şi ei oameni frumoşi, mai ales Irina, considerată cea mai mare frumuseţe de la Curbura Carpaţilor. Ei au transmis, genetic vorbind, această frumuseţe şi lui Alexandru Marghiloman.
Dar, cu trecerea anilor, oboseala, stresul, mesele pantagruelice pe care le organiza la el acasă în str. Mercur 14, la Jockey-Club sau la Vila Albatros, disputele parlamentare care îl solicitau din plin săpau încet, dar sigur la sănătatea de fier a lui Marghiloman. Şi a mai fost “trădarea” regelui Ferdinand la sfârşitul războiului. Într-o scrisoare oficială adresată regelui după ce acesta îi cerea demisia, Alexandru Marghiloman scrie, printre altele: “Sire, Prin simplu Decret al Puterii executive se declară nule şi neavenite toate lucrările îndeplinite de Corpurile Legiuitoare în decurs de cinci luni. (Marghiloman face referire la decretele nr. 3272 şi 3273 din 6 noiembrie 1918 – n.n.). Dar, Sire, aceste Corpuri Legiuitoare au fost convocate de Majestatea Voastră în deplina Ei suveranitate şi fără ca Voinţa Ei să fi fost înrâurită de vreo constrângere din afară (…) acest act este fără precedent în viaţa de stat a oricărei ţări din Europa.”
Categoric, acest gest al regelui său căruia îi fusese “câine credincios la picioarele tronului” i-a scurtat cu siguranţă zilele…
După război au venit apoi votul universal şi reforma agrară care făceau să dispară de pe eşicherul politic al ţării marii latifundiari, reprezentantul cărora era Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Alexandru Marghiloman! Cu un ultim efort, el încearcă salvarea partidului, transformându-l în Partidul Conservator – Progresist. Dar vremea “lordului valah” trecuse, cum trecuse şi vremea partidului pe care încă îl conducea. La alegerile din mai 1920, Partidul Conservator – Progresist, deşi participă cu un nou program “ suntem bătuţi peste tot”, după cum consemnează el în notele sale politice (31 mai 1920).
Partidul condus de lordul valah îşi “trăia” agonia, ca şi şeful său. Boala de pancreas de care suferea de câtva timp se agreva de la o zi la alta. În ultimă instanţă, se dă pe mâna somităţilor de la Facultatea de Medicină din Viena care îl supun neîntârziat unei operaţii de cancer la pancreas. Aici va rămâne preţ de patru luni. La jumătatea lui februarie 1925, revine în ţară. Nu se opreşte la Bucureşti, ci la vila Albatros. Simte că sfârşitul nu e prea departe. La 25 februarie 1925, Miron Cristea devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române prin ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungro – Vlahiei la rangul de scaun patriarhal.
De pe patul de suferinţă, Alexandru Marghiloman îi trimite întâiului patriarh al României o sensibilă şi mişcătoare scrisoare (publicată în ziarul “Îndrumarea” IV, nr. 2/15 martie 1925) din care spicuim: “ Mă întorc în ţară în ziua când se aclamă înfiinţarea Patriarhatului într-o uniune sufletească a tuturor partidelor politice. Facă Domnul ca această uniune să inspire în viitor şi alte acte necesare pentru întărirea ţării. Nu pot veni încă la Bucureşti ca să aduc Sanctităţii Voastre omagiile mele şi ale tuturor amicilor mei politici. Le exprim prin aceste câteva rânduri.(…) Religia noastră ortodoxă merită splendoarea acestei înălţări. În Vechiul Regat, trăind la adăpostul unui organism de stat, ea nu s-a putut manifesta decât pe tărâm cultural. Dar dincolo de munţi religia a fost armătura neclintită pe care s-a rezemat naţionalitatea, iar dincolo de Prut religia a păstrat limba strămoşească pe care păturile superioare începuse să o uite. Avem sfântul edificiu. Acum trebuie să-i dăm mijlocul şi lustrul ce i se cuvine. (…) Sunt al Sanctităţii Voastre cel mai devotat, Al. Marghiloman”.
Primăvara anului 1925 îşi revarsă din plin splendorile sale peste superba grădină a vilei Albatros, arborii şi arbuştii aclimatizaţi prin ani în parcul ce se întindea pe aproape 20 de ha. îşi desfăcuseră demult mugurii asemenea unor candelabre cereşti. Zilnic, când soarele primăvăratic îşi trimitea cu generozitate razele-i dumnezeieşti, Alexandru stătea ore în şir pe scaunul de bambus, învelit în covoare mari cu motive florale româneşti. Retrăia, nu de puţine ori, fericiţii ani ai tinereţii sale, aceia în care la “Albatros” soseau invitaţi din înalta societate pentru a lua parte la balurile sau petrecerile oferite de el cu generozitate. Acum, când trecuse de puţin timp peste vârsta de 71 de ani se simţea un bătrân (el, bătrân?) sleit de puteri. Ce se va alege din truda lui de-o viaţă? Caii, caii lui de rasă, hipodromul din apropierea “Albatrosului” întins pe 40 de ha, padocurile moderne pentru perpetuarea valorilor rasei, ce vor face fără el? Fără voia lui ochii i se umplură de lacrimi. Dar arborii parcului, pe care îi considera ca pe copiii lui, ce se va alege de ei?
La începutul lunii mai a anului 1925 a cerut să mai fie dus o dată în parcul vilei. Soarele era orbitor, iar aleea trandafirilor din faţa vilei era parcă mai frumoasă ca oricând. Simţea cum îl oboseşte soarele, tremurul frunzelor, clipocitul apei în heleşteul din apropiere. O rugă pe Maria, frumoasa şi tânăra sa soţie să-l ducă în casă. Nu mai avea puterea să suporte nici măcar splendorile binecuvântate ale lui mai. Cu ochii înroşiţi de nesomn, Maria şi medicii îl vegheau după ce îi dăduseră sfânta împărtăşanie.
La 10 mai 1925, “lordul valah” trecea în eternitate
Duminică, 10 mai 1925, spre seară “lordul valah” trecea în eternitate. Soţia sa, Maria Marghiloman, a desigilat, în prezenţa rudelor, o scrisoare în care stăpânul de la “Albatros” îi scria, la 25 decembrie 1924: “Voinţa mea expresă este ca trupul meu să nu fie mutilat. Am închis ochii? Pace bună. Nu voiesc autopsie şi alte zgândăreli ca să se ştie adânc pentru ce am murit. Nu voiesc să se ţie discursuri, nici acasă, nici la cimitir. Doresc o înmormântare de tot simplă. Trupul va fi aşezat în hall-ul locuinţei noastre, odaia este bună pentru că nu are oglinzi şi nu are nevoie de a introduce odiosul postav negru. Ceremonia se va face în casă, de unde cortegiul va porni direct la groapă. Totul se va petrece într-o dimineaţă, între orele 10 – 12,30, aşa se va cruţa timpul tuturor (…) A doua zi după înmormântare caii vor reapare pe Hipodrom. Jockey – Clubul îşi va nota <Mersi> Alexandru Marghiloman”.
La Buzău, singurele însemne ale tragediei de la vila “Albatros” erau două steaguri negre ce-şi fluturau durerea în bătaia molcomă a adierilor primăvăratice.
Ziarele centrale şi locale se întreceau în a deplânge sfârşitul lui Marghiloman
Guvernul Ionel Brătianu n-a fost surprins când s-a telefonat de la Prefectura Buzău, că Alexandru Marghiloman trecuse la cele veşnice, în schimb, ziarele centrale şi locale se întreceau în a deplânge sfârşitul celui care fusese prim-ministru în cele mai grele momente ale României în timpul războiului. Guvernul a răsuflat uşurat când a văzut că cel dispărut nu-şi dorea funeralii naţionale.
Corpul neînsufleţit a fost transportat la Bucureşti într-un vagon mortuar, marţi, 12 mai 1925, şi depus în locuinţa sa din strada Mercur 14, urmând ca înmormântarea să aibă loc miercuri, 13 mai 1925.
Amintim că luni, 11 mai, la vila “Albatros” fusese oficiat un serviciu religios de către episcopul Ghenadie, înconjurat de soborul preoţilor din oraşul Buzău. În ziarul “Aurora” din 13 mai 1925, condus de dr. Nicolae Lupu, acesta scria: “ La vila Albatros a trecut din viaţa aceasta pe celălalt tărâm Alexandru Marghiloman. Este o pierdere imparabilă pentru poporul românesc. Cu el dispare fără îndoială oratorul parlamentar cel mai talentat al generaţiei trecute şi prezente, debaterul cel mai puternic şi mai elegant în acelaşi timp, dispare omul de caracter cel mai tare, dispare, în fine, o experienţă politică bogată, o inteligenţă superioară prin claritatea ei, dispare un civilizat, un occidental, un Om. Acest mare om dispare prea devreme”.
Deplângând prematura dispariţie a “lordului valah”, ziarul buzoian “Glasul poporului” scria la 25 mai 1925: “El a răbdat ca un erou povara infamiei acuzaţiunii ce i se aruncase. (de trădător – n.n.). Marghiloman a murit ca un martir, după ce ca un martir şi-a trăit, resemnat, viaţa de la război încoace”.
Presa vremii, atât cea centrală, cât şi locală, va scrie mult timp despre moartea “lordului valah”, analizându-i cu obiectivitate (în cele mai multe cazuri) întreaga viaţă de om politic, o viaţă cu luminile şi umbrele ei dăruite ţării pe care a servit-o şi a iubit-o cu toată fiinţa sa.
“Am greşit poate mai mult decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat şi mi-am iubit ţara”.
Este nobilul testament politic al lordului valah.
P.S. Va fi înmormântat în cavoul familiei la Cimitirul Bellu, alături de tatăl, mama şi fratele său Mihail. Despre Odiseea Vilei Albatros şi blestemul averii Marghilomanilor în numărul viitor al serialului nostru.
Nicolae Peneş este Membru al Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române