V.M.: Andrei Voiculescu, în legătură cu bunica dumneavoastră, născută Mitescu, ce poţi să ne spui? Din monografiile apărute, ştim cum s-au cunoscut cei doi tineri şi ştim, de asemenea, că iubirea lor căpătase accente dramatice: atât din cauză că Maria Mitescu era o fată fără zestre, ceea ce îi impunea o rezervă deosebită, cât şi din pricina opoziţiei, nu atât a părinţilor, cât a celor două surori ale lui Vasile Voiculescu. Încă o dată deci: Ai cunoscut-o pe bunica dumitale?
V.M.: Andrei Voiculescu, în legătură cu bunica dumneavoastră, născută Mitescu, ce poţi să ne spui? Din monografiile apărute, ştim cum s-au cunoscut cei doi tineri şi ştim, de asemenea, că iubirea lor căpătase accente dramatice: atât din cauză că Maria Mitescu era o fată fără zestre, ceea ce îi impunea o rezervă deosebită, cât şi din pricina opoziţiei, nu atât a părinţilor, cât a celor două surori ale lui Vasile Voiculescu. Încă o dată deci: Ai cunoscut-o pe bunica dumitale?
A.V.: Fireşte că am cunoscut-o pe bunica mea, dar eram foarte mic când a murit. Îmi aduc aminte că m-au impresionat nemişcarea şi paloarea ei. Nu cunoşteam înţelesul morţii şi, cu toate că mi s-a părut ceva straniu, am dedus că doarme adânc. Am spus încetişor ca să n-o trezesc: “Nani-Nani…” De atunci, ori de câte ori se vorbea de răposata mea bunică, era pomenită sub numele de “Nani-Nani”.
V.M.: Biografii, încă puţini, ai lui Vasile Voiculescu (şi în special Ion Apetroaie) afirmă că moartea fulgerătoare a soţiei, în 1946, a fost cea care l-a împins la acel surghiun voluntar în odaia lui, la acea rupere de contacte cu lumea exterioară. Respectivii biografi afirmă că Voiculescu îşi reproşa că nu şi-a îngrijit destul soţia, că a lăsat-o să se mistuie cu necazurile şi grijile vieţii până când a căzut. Nu ne îndoim că fiinţa lăuntică a poetului a fost profund marcată de pierderea soţiei şi că se poate să fi avut asemenea mustrări de cuget, reale sau neîntemeiate. Dar oare numai aceasta să fi fost cauza însingurării sale? În jurul lui Voiculescu se prăbuşea o lume, lume în care trăise şi se afirmase, şi se năştea o alta, oarbă, nedreaptă, tiranică, plină de dispreţ şi neîncredere faţă de valorile autentice. Voiculescu îşi pierduse nu numai soţia, pierduse totul. Cum vezi, Andrei Voiculescu, legătura dintre această răsturnare de lumi şi refuzul lui Vasile Voiculescu de a mai întreţine contacte cu exteriorul?
A.V.: La bunica mea existaseră, bineînţeles, grijile vieţii. Grijile pe care le aduceau cu sine cei cinci copii şi ale traiului de zi cu zi. Pe lângă aceasta avusese un accident şi pierduse un ochi. Dar şi-a îndurat cu demnitate suferinţa. Iar Vasile Voiculescu nu cred că avea motive să-şi facă vreun reproş în privinţa căldurii şi a dragostei cu care a înconjurat-o. Bunica a fost marea lui iubire, singura iubire. Aşa încât e lesne de înţeles că moartea ei a fost o lovitură pentru poet. Dar ca această pierdere să fi fost cauza însingurării lui totale nu-mi vine să cred. Într-adevăr, în jurul lui Vasile Voiculescu se prăbuşea o lume. Că această prăbuşire a coincis cu stingerea bunicii este o simplă întâmplare. Acea răsturnare de valori, acea instaurare a josniciei, minciunii şi violenţei a fost ca o lovitură de trăznet pentru omul sensibil care era. A refuzat orice contact cu reprezentanţii regimului şi, mai ales, cu simulacrul de artă socialistă. Nu cred să fi citit nimic din maculatura care se tipărea pe-atunci. Iar la cinematograf ştiu că nu s-a dus niciodată în anii de după război. {i, repet, această atitudine este puţin probabil să fi fost legată, aşa cum vor să sugereze unii, numai de moartea soţiei lui.
V.M.: De altfel (şi există dovezi concrete în această privinţă) Vasile Voiculescu s-a retras în înţelesul cel mai strict al cuvântului abia atunci când a înţeles că în noua orânduire scriitorului îi este rezervat un loc de slugă umilită care trebuie să trăiască într-o veşnică ploconire şi să ridice în slăvi nedreptatea, prostia şi crima naţională. Într-o scrisoare către fiicele sale de la Paris, Vasile Voiculescu se plânge că stă cu manuscrisele în sertar şi se gândeşte cu nostalgie la vremea când era “tras de mânecă” să le publice. Arta poetică a lui Vasile Voiculescu era respinsă de regimul comunist, iar el însuşi respingea cu rece demnitate simulacrul de “cultură nouă”, la care a refuzat să adere. La 12 iunie 1947, poetul are gata scris un volum de nuvele care, spune el, “dacă situaţia nu se înrăutăţeşte, e posibil să apară la toamnă”. Deci Vasile Voiculescu, extrem de lucid şi de amar, înţelegea că drumul creatorilor cinstiţi este pe cale de a fi barat. Ion Apetroaie afirmă textual că Voiculescu a renunţat de bunăvoie la orgoliu şi la bani. Dar oricine îşi dă seama ce anume ar fi trebuit să scrie poetul în acele timpuri, pentru a câştiga bani şi a-şi satisface orgoliul. Deşi copil, dumneata ai trăit aceşti ani lângă Vasile Voiculescu. Ce părere ai asupra acestor chestiuni?
A.V.: Vasile Voiculescu avea deseori discuţii furtunoase cu tatăl meu, Ion Voiculescu. Acesta îl îndemna să rupă cât de puţin tăcerea lui literară şi, dacă se poate, să colaboreze la unele publicaţii, pentru că altfel se pune într-o lumină din ce în ce mai sumbră. I se dădeau bunicului exemple ilustre ale unor scriitori care pactizaseră cu regimul. Dar el ştia că, dacă ar fi scris ceva pe placul noilor guvernaţi, aceasta ar fi însemnat o aderare. Vasile Voiculescu ştia, de asemenea, că atitudinea lui comporta riscuri serioase. Dar era hotărât să le înfrunte. Cât despre copii, nu-şi făcea probleme. Copiii erau mari, aveau cu toţii o situaţie. Cu toate acestea, după arestarea lui, fiecare dintre copii a avut mai mult sau mai puţin de suferit. Poetul însă nu prevăzuse. Nu pătrunsese, până la capăt lipsa de omenie şi perversitatea sistemului. Chiar situaţia mea şcolară a fost periclitată. Am fost nevoit să dispar doi ani din Bucureşti şi să învăţ la o şcoală din provincie pentru a fi lăsat în pace.
V.M.: Vasile Voiculescu a lucrat 12 ani la Radio Bucureşti. Mai întâi ca referent literar şi apoi ca director al emisiunilor culturale. {tim că a fost chemat în acest post chiar de către regele Carol al II-lea. Activitatea lui la postul naţional de radio a fost laborioasă. A strâns în acei ani, în faţa microfonului, pe toţi scriitorii de talent. A iniţiat rubrica “La masa de lucru”, un fel de şantier literar, care este continuat şi astăzi sub forme diferite. În plus, a ţinut o serie întreagă de conferinţe şi a avut, la “Ora satului” o rubrică permanentă de sfaturi medicale, scrise extrem de colorat. Toate acestea, la un loc cu articolele răspândite prin “Albina” şi alte tipărituri populare, alcătuiesc o publicistică plină de miez. Numai până astăzi nu s-a gândit sau n-a încercat să adune în volum această publicistică. O bună parte dintre articolele sale citite la radio există încă în vasta arhivă a acestei instituţii. Dar în cadrul ciclului “Fonoteca de aur” ale cărei prime emisiuni le-am realizat în vremea când eram redactor la Radio Bucureşti, nu se păstrează absolut nimic imprimat cu vocea lui Vasile Voiculescu. Spune-mi, acasă, Vasile Voiculescu n-a dorit niciodată să-şi imprime pe bandă poemele sau prozele mai scurte?
Vocea poetului e deci pierdută pentru totdeauna? S-a întâmplat şi cu alţii, dar e de mirare pentru Vasile Voiculescu, care a fost multă vreme un om al cuvântului de unde. De altfel, am aflat de la oameni mai vechi din radio, că după 23 august au fost distruse cu o furie oarbă mii şi mii de discuri socotite reacţionare. Aşa a fost prefăcută în cioburi toată muzica lui Wagner, de pildă. Nu m-aş mira că şi unele discuri cu vocea lui Vasile Voiculescu să fi fost sacrificate. În fine… Activitatea poetului la Radiodifuziune încetează în 1945. Referinţele sunt vagi. Florentin Popescu notează: “În 1945, Vasile Voculescu se retrage de la Radio”. Iar Ion Apetroaie: “La Radio i-au încetat atribuţiile”. Nu ştim ce să credem. Poate poţi să ne lămureşti. Bunicul dumitale şi-a vorbit vreodată despre asta?
Data e semnificativă: 1945. Părerea noastră este că Vasile Voiculescu a fost obligat să-şi dea demisia sau concediat pur şi simplu. Postul de radio începea să devină o citadelă propagandistică a regimului comunist.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române