Fără rezerve şi fără prejudecăţi (!), cu o pasiune mistuitoare, Maruca Cantacuzino se aruncă în abisul noii sale iubiri. Ce importanţă avea că, în curând, urma să împlinească cincizeci de ani? Iubirea nu are vârstă, nici timp, nici spaţiu, ea, pur şi simplu, există sau nu, pare să-şi fi spus în gând „prinţesa”.
Nae Ionescu deveni nu doar un permanent al seratelor muzicale, ci şi un oaspete ales al „Tescanilor” şi „Goleştilor”, unde Maruca îşi invita, uneori, prietenii apropiaţi. De nenumărate ori, în aceşti ani, Nae Ionescu putea fi văzut la „Luminiş”, unde petrecea ore „unice”. George Enescu îi găsea, deseori, aici făcând filosofie, în special „trăiristă”.
Cei apropiaţi compozitorului erau temători că, în disperarea sa, acesta va distruge manuscrisul operei „Oedip” operă pe care Enescu o dedicase „prinţesei”!
Să se fi convertit durerea lui Enescu în pagini muzicale nemuritoare? Cu siguranţă, da! Oedipul enescian este, dincolo de tragedia existenţială, un erou solitar, un învingător. Cu certitudine că, în acele clipe încărcate de disperare şi furie, Enescu şi-a zis totuşi, „unde iertare nu e, nimic nu e”!
Dar, se ştie, în viaţă totul se plăteşte. Soarta i-a arătat „prinţesei” şi cealaltă faţă a medaliei. Agasat, probabil de posesiva ei iubire, Nae Ionescu descoperi un nou refugiu sentimental în braţele Cellei Delavrancea, nimeni alta decât buna prietenă a Marucăi! De altfel, acesta avea să-şi afle imprevizibilul sfârşit în 1940, la nici cincizeci de ani, în braţele marii pianiste. Aşa a fost să fie!
Trădată în dragoste, înşelată în prietenie, Maria Cantacuzino se îmbolnăveşte grav de nervi. Avea, se pare, predispoziţie nativă spre acest tip de suferinţă. Este internată, în urma unui gest necugetat, într-un celebru sanatoriu de lângă Viena. Cine credeţi că a îngrijit-o în această grea perioadă a vieţii ei? George Enescu. Anii 1935-1936 au fost, probabil, cei mai negri din tumultuoasa sa existenţă. Dar timpul, chiar dacă nu vindecă rănile adânci, le ameliorează. Închide rănile iubirii. Cellei Delavrancea nu i-a purtat niciodată pică. Dimpotrivă, va spune despre ea că este „cea mai seducătoare şi inteligentă femeie pe care o cunoscuse vreodată”. Aceasta i-a fost naşă la cununia religioasă cu George Enescu. Din nefericire pentru compozitor, şi în acele clipe unice, a avut loc un incident neplăcut. Cununia se desfăşura într-un cadru intim, în apartamentul de pe strada Ştirbei Vodă. „Dintr-o dată uşa s-a deschis zgomotos, îşi aminteşte Cella Delavrancea, a apărut fiica Marucăi, înaltă, cu figura ei de vultur (…) Alisa nu a salutat, a sărutat-o rapid pe mama ei, şi-a oprit privirea glacială a ochilor albaştri asupra lui Enescu, care îi întinde mâna pe care ea a ignorat-o, şi a plecat furtunos, cum venise (…) Marele nostru artist a rămas palid şi trist toată seara (…) Enescu nu a uitat niciodată umilinţa nedreaptă.”
Se ştie că, în anii celui de-al doilea război mondial, George Enescu a fost tot timpul în ţară, susţinând nenumărate concerte de binefacere pentru răniţi şi copiii orfani. După război, odată cu bolşevizarea ţării, George Enescu, însoţit de Maruca, va părăsi definitiv ţara, în septembrie 1946. Nu va mai reveni niciodată, deşi ultima sa dorinţă testamentară a fost aceea de a fi înmormântat la Tescani. Din nefericire, vremurile şi destinul au vrut altfel. George Enescu trece în eternitate în noaptea de 4/5 mai 1955, în hotelul „Atala” din Paris.
Slujba de înmormântare s-a desfăşurat în biserica ortodoxă română, după care sicriul a fost coborât în cripta unei cunoştinţe (atenţie!) din cimitirul „Pere Lachaise”, cimitir în care îşi odihnesc osemintele Chopin, Bellini, Bizet, Rossini etc.
După moartea lui Enescu, Maruca se va instala în celebra staţiune Vevey, situată pe marginea lacului Leman, în Elveţia. Locuia la un hotel de cinci stele, unde avea „o cameră luxoasă şi o infirmieră care o îngrijea. Mânca la restaurantul hotelului; când, spre sfârşit, i se slăbiseră puterile, i se aduceau mesele în cameră”. Aici va trăi deci tot ca o prinţesă, până la vârsta de 90 de ani. Se va sfârşi din viaţă pe patul unei celebre clinici din Montreaux, o replică modernă a Vevey-ului! Va fi înmormântată lângă George Enescu.
În „Destăinuirile” sale, Ilie Kogălniceanu scrie: „Mormântul (lui Enescu – n.n.) a fost acoperit cu o placă de marmură foarte frumoasă, înlocuită după decesul Marucăi, în 1968, cu o alta, de piatră, în care era gravat numele marelui compozitor ca şi cel al Marucăi, femeia pe care a iubit-o atât de mult. Pe piatră, numele ei gravat este: «Maruca Enescu, născută Rosetti Tescanu». Sublim gest: nu s-a pus nici titlul de prinţesă, nici cel de Cantacuzino. Măcar aici!”.
Singura întrebare care rămâne, totuşi, este aceasta: Când vor „poposi” cei doi eterni îndrăgostiţi în pământul ţării pe care l-au iubit atât şi în care au vrut să-şi afle odihna veşnică?
Nicolae Peneş, membru al Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române