Mihai SĂLCUȚAN
Ştefan Scarlat Dăscălescu s-a născut la Buzău la 20 iulie 1800. Se trăgea, după cum el însuși mărturisește, din familia medelnicerului Vasile Dascălu (medelnicer = boier care turna domnului apă să se spele pe mâini, punea sare și servea bucatele), și de la care familia, care era munteană, luase numele de Dăscălescu.
Ştefan Scarlat Dăscălescu s-a născut la Buzău la 20 iulie 1800. Se trăgea, după cum el însuși mărturisește, din familia medelnicerului Vasile Dascălu (medelnicer = boier care turna domnului apă să se spele pe mâini, punea sare și servea bucatele), și de la care familia, care era munteană, luase numele de Dăscălescu. Paharnicul Constantin Sion (1795-1859) contemporan cu Ştefan Scarlat Dăscălescu în Arhondologia sa scrie că acesta provine din neam de răzeși din clasa de jos a locuitorilor, feciori, frați ai unui dascăl de biserică din satul Sălcioara, județul Râmnicu Sărat, care au învățat cojocăria. Informațiile lui C. Sion trebuiesc privite cu multe rezerve, cunoscut fiind că acesta era un conservator, xenofob, răutăcios și falsificator de documente. Demnă de luat în seamă este trimiterea la satul Sălcioara.
Tatăl lui Scarlat Dăscălescu era polcovnic (comandant de polc – regiment) și a ajuns în Târgoviște. Ştefan Scarlat Dăscălescu a învățat grecește la școala lui Veniamin din Lesbos, iar la 18 ani învață la școala lui Gh. Lazăr, unde îl cunoaște pe Ion Heliade Rădulescu. Pe la 1820 este consemnată prezența lui Ştefan Dăscălescu la Buzău. Se căsătorește cu fiica boierului Asanache Danu, Marghioala (n. 10 aprilie 1805) și începe o lungă și fericită căsnicie, având 14 copii, din care i-au trăit numai șapte. A primit ca zestre moșiile Conțești, Câmpuri, Căpătanu, Doaga. Deși a publicat, după izvoare franțuzești, un tratat de agricultură și viticultură capacitățile lui de administrare a moșiilor s-au dovedit păguboase, astfel încât a devenit “om sărăcit prin gospodărie la moșie și întreprinderi nenorocoase”.
În anul 1821 devine secretarul lui Tigalda, caimacanul Craiovei, apoi al lui Piniș, consulul rusesc din București. L-a cunoscut personal pe Tudor Vladimirescu, căruia îi face un portret foarte apropiat de alte izvoare (“Tudor era om de inimă și hotărâtor, poate și ambițios și din aceste calități se naște vitejiia. Cine știe ce ar fi fost într-altă sferă, într-o alt epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit” – scria Şt. S. Dăscălescu).
La 21 martie 1821, Şt. S. Dăscălescu, împreună cu Grigore Ghica, Barbu Voinescu, Mihai Florescu, Iancu Cocărăscu, Nicolae Golescu, Filip Lonș, este convocat la tură la Silistra, împreună cu o delegație a boierilor moldoveni, pentru a pleca la Constantinopol în vederea consultării asupra viitorului țărilor Moldovei și Valahiei. Şi cu acest prilej, răutăciosul C. Sion va deforma adevărul istoric calomniindu-l pe “Cargolea” (homosexual) Ştefan, pretinzând a se fi “îngurluit” (îndrăgostit) cu un beșleagă (căpitan turc) la Buzău și a se fi dus cu acesta la Silistra “ținând loc de femeie turcului”.
Între anii 1828-1835 se află la Focșani, unde se va îmbolnăvi de două ori de ciumă. A fost comisar și funcționar. Despre această perioadă el avea să scrie: “am fost necontenit în serviciul statului, îndeplinind felurite îndatoriri, cele mai multe gratuite și adesea în primejdia vieții”. A fost membru și apoi președinte al Consiliului Județean.
Numele Dăscălescu este consemnat de Nicolae Bălcescu, care în scrisoarea către Al. G. Golescu (Arăpilă) din 22 iunie 1848, scrie că e hotărât să-l numească pe Ghiță (?) Dăscălescu în postul de președinte al magistraturii, întrucât “se bucură de cea mai bună opinie și care e recomandat și de N. Golescu și are mare influiență în județ. Ştiut fiind că Nicolae Golescu și Şt. Dăscălescu erau vechi cunoștințe, s-ar putea deduce că acel nume “Ghiță” este o scăpare (necunoaștere) a lui Bălcescu. Este drept că după scurgerea multor ani Şt. S. Dăscălescu îi va numi pe revoluționarii de la 1848 “o mână de aventurieri”.
Tot din scrierile lui aflăm că la 1849, în casele lui, a stat fostul domn al Moldovei, Mihail Sturza. Despre locuința lui Şt. Dăscălescu din Focșani s-au păstrat numai informații scrise, deoarece ea a fost demolată: era cu etaj, cu o tindă jos și cu o logie la catul de sus; în odăile de jos, în primăvara anului 1861, s-a mutat și a funcționat, nu pentru multă vreme, Comisia Centrală din Focșani.
St. S. Dăscălescu a fost sprijinitorul Unirii, dar s-a socotit nedreptățit de către Al. I. Cuza și M. Kogălniceanu, care nu i-au acordat dreptul de a ocupa un loc în Senat (Corpul Ponderator).
În anul 1851, la 13 iunie, a murit soția sa, la vârsta de 41 de ani, și a fost înmormântată în gropnița bisericii Sf. Mina din Bahnele Moldovei (n.a. bineînțeles Focșani). În jurul anului 1858 St. S. Dăscălescu pleacă într-o lungă călătorie prin Europa (Germania, Elveția, Franța) de unde se va întoarce cu impresii deosebite, concretizate în însemnări cu aspecte critice ale condițiilor din țară, însemnări patriotice; ideile sale sunt de o mare franchețe, adesea aspre în formă pentru moravuri și pentru oameni. Se manifestă ca un judecător necăjit și pesimist la începutul domniei lui Carol I.
Opera lui St. S. Dăscălescu se limitează la un voluminos caiet de însemnări făcute în perioada 1850 – septembrie 1878; ele cuprind numeroase date și aprecieri ale celor mai importante evenimente și fapte din sec. al XIX-lea (domniile fanariote, ocupația rusească, Regulamentul organic, revoluția de la 1848, Bulia Liman, Divanurile Ad-hoc, Convenția de la Paris), biografii contemporane, pagini moralizatoare, care reprezintă “pasagii de adevărată antologie morală”. Însemnările sale nu au fost publicate decât parțial de către N. Iorga și se află la Academia Română. Lectura lor evidențiază profundul patriotism al autorului. Iată un exemplu: “Aș dori întrunirea a toată România într-un singur stat, adică alipirea către statul actual a părților sfâșiate din coloniile lui Traian, precum Basarabia până la Nistru, Bucovina și, dacă s-ar putea vreodată, Transilvania și Banatul și ar fi de ajuns ca să constituim un stat puternic” (aprilie 1876).
Pe Stefan Scarlat Dăscălescu îl întâlnim în unul dintre cele mai numeroase Comitete Unioniste din Moldova, cel constituit la Focșani după exemplul Societății „Unirea” ce luase ființă la Socola. Comitetul a reușit, în scurt timp să câștige încrederea majorității locuitorilor astfel că, la 28 martie 1857, într-o scrisoare adresată unioniștilor ieșeni, confrații lor din Focșani le aducea la cunoștință că „ aderenți la cauza noastră sacră putem încredința că este mai toată obștea de toate clasele câți au cât de puțină bună înțelegere și simț național ”.
În epitaful pe care și l-a scris singur, dar nu l-a făcut public, el dorea să se consemneze: “Aici zace Ştefan Scarlat Dăscălescu, român de nație și de inimă, înfocat doritor de fericirea patriei și a familiei…”
A murit la 28 septembrie 1878 și a fost înmormântat lângă soție și tatăl ei (m. 1855).
Portretul lui ni s-a păstrat într-o acuarelă în care ni se înfățișează o figură inteligentă, închenăruită într-o imperceptibilă barbă submaxilară a la Cavour.
Dintre urmașii săi cei mai cunoscuți sunt: Dimitrie Dăscălescu (1827-1863), poet fără talent deosebit, dar apreciat în epocă, Iorgu Dăscălescu, pictor, autorul, probabil, al amintitului portret.
Concluzionăm arătând că personalitatea lui St. S. Dăscălescu este prea puțin cunoscută, deși el a creionat în “Însemnări” o frescă amplă a societății românești, ca martor al multor evenimente din sec. al XIX-lea, cărora le-a fost un fin observator. Nicolae Iorga i-a dedicat câteva articole în reviste de circulație redusă, scrise cu decenii în urmă, cu aprecieri discutabile și informații incomplete.
Reeditarea operei, în cea mai mare parte inedită, ar suscita un interes major pentru specialiști, dar mai cu seamă pentru iubitorii de istorie de pe meleagurile buzoiene și vrâncene.