Este un mare poet român, dar și un gazetar, dramaturg și traducător de seamă, un politician de dreapta ce a fost și prim-ministru al României în perioada 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938. S-a născut în Ardeal, mai precis la Rășinari, lângă Sibiu, la data de 1 aprilie 1881.
După ce a urmat studiile primare în satul natal, și-a continuat pregătirea la Liceul de stat din Sibiu (în limba maghiară) și la Liceul românesc din Brașov. După absolvire, în anul 1900, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, după care și-a continuat studiile la Berlin, pe care le încheie în anul 1904. Debutul literar se petrece în revista „Tribuna”, în decembrie 1897 cu poezia „Atunci și acum”, semnând Tavi.
A urmat colaborări la revistele „Familia” și „Luceafărul”, ce a apărut la Budapesta în 1902, la inițiativa unor studenți români ce activau în societatea „Petru Maior”. Primul volum care i-a fost publicat a fost „Poezii”, tipărit în anul 1905 la Budapesta, reeditat în anul 1907 la București, la Editura Minerva și la Sibiu în anul 1910. Goga s-a remarcat și ca un strălucit ziarist.
Articolele sale premergătoare primului război mondial au fost comparate cu cele ale lui Mihai Eminescu. Scrie continuu și publică volumele „Ne cheamă pământul” (1909, versuri), „Din umbra zidurilor” (1913, versuri), „Cântece fără țară” (1916, versuri), „Poezii” (1924, versuri), „Meșterul Manole” (1928, teatru), culegeri de articole și traduceri, în principal din scriitori maghiari (Ady Endre și Imre Madách).
În anul 1919 cumpără de la văduva lui Ady Endre, la propunerea acesteia, proprietatea (castelul) de la Ciucea, pe care o va reface între anii 1919 – 1923. Ca un bun cunoscător al realităților din Ardealul de sub stăpânirea austro-ungară, Octavian Goga nu putea să rămână pasiv față de nedreptățile la care era supusă națiunea română, majoritară. Prin versurile sale, de durere fără de margini, și prin implicarea socială și politică, Octavian Goga a fost receptat ca o voce distinctă și convingătoare pentru masele largi de români.
A intrat în cele mai „crâncene bătălii” pentru drepturile românilor, iar ca politician a fost ales în unele dintre cele mai înalte demnități. După realizarea Marii Uniri, a făcut parte din mai multe guverne ca ministru al Instrucțiunilor publice, al Cultelor, ministru al Cultelor și Artelor, ministru de stat, ministru de Interne și Prim-ministru, chiar dacă numai pentru 44 de zile, când a fost demis de Carol al II-lea. Creația sa literară a fost recunoscută și apreciată de contemporani și de posteritate.
În anul 1906 primește premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române pentru debut. În anul 1920 este primit în Academia Română, iar discursul de recepție s-a intitulat „Coșbuc”. A mai fost distins, în anul 1924, cu Premiul Național de Poezie și premiul „Mihail Sadoveanu” pentru proză. Poetul „pătimirii noastre” moare la data de 7 mai 1938, la Castelul de la Ciucea, în urma unui accident vascular cerebral ce a avut loc cu două zile mai devreme.
A fost adus la București și înmormântat în Cimitirul Bellu, însă un an mai târziu a fost reînhumat la Ciucea, conform dorinței sale. Recitind versurile sale și publicistica vom constata cât de actuale sunt acestea, iar obiceiurile și metehnele politicienilor de azi nu diferă absolut deloc cu cele din timpul lui Goga sau Eminescu. Octavian Goga are și o zicală celebră, în urma manevrelor politice căruia i-a căzut victimă decretând, încă din anul 1916: „România, țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate al Europei”. Să-i citim cu evlavie durerile și tânguielile care ne rup inimile.
Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
Pace
Luna-și picură argintul,
Tremurându-l pe fereastră;
Vede-atâta împăcare
Străjuind căsuța noastră.
Lângă pat, zâmbind, stă mama,
Adormindu-și copilașii,
Cămășuță cu mătasă
Le-a cusut mâna nănașii.
Numai moșul povestește,
Așezat pe fața vetrii –
Dumiriți de-o pildă veche,
Îl ascultă doi cumetri.
Dar auzi! Cățelul latră,
S-aud șopote-n ogradă
Și s-aude subt opincă,
Scârțâitul de zăpadă.
S-a curmat deodat’ povestea
și-i tăcere mută-n casă –
Osteniți dorm ochelarii
Pe ceaslovul de pe masă.
Licărind o raz-atinge
Geamul ușii de la tindă,
De trei glasuri legănată,
Se-nfiripă o colindă…
De subt țol ridică fruntea
Două fețe bucălaie…
Blând zâmbește din icoană
Cuviosul Niculaie.
Părăsiți
Stinsă-i para lumânării
De pe lespedea de piatră,
Și bătrânii, bieți, alături
Tot mai stau uitați la vatră.
Luna trece șura popii,
Luminând în drum pridvorul –
Pipa moșului nu arde,
Baba și-a uitat fuiorul.
Doar târziu, când prind mai aprig
În vecini să latre câinii,
Ei tresar, se văd în față
Și plâng amândoi bătrânii.
Câtă jale le-a fost scrisă!
Doi feciori aveau la casă…
Unu-i mort de astă-toamnă,
Altul stă cu domni la masă.
Doina
O doină plânge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Și legănate lin s-afundă
În pacea codrilor de brad…
Cântare, meșteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Și-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet…
Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Și plânsul veacurilor duse
Mă înfioară când te-ascult…
Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a aninat?…
Și cât vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururi cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Și moartă turma lui de oi?…
Târziu odată – cine știe? –
Trecând pe-aici un călător,
Te va culege dintr-o floare,
De dup-o aripă de nor…
Te-a coborî în largul văii,
Și-o lume te va asculta,
Și-o lume-ntregă va începe
Să plângă cu durerea ta…
Fără țară
Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.
Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrate călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinți.
Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte
Țin straje unui gând de veci.
Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cântul meu se înfășoară
În giulgiul veșnicei tăceri…
Și printre voi îmi duc povara
Stropit de râs și de noroi,
Căci vai de cine-și pierde țara
Ca să și-o ceară de la voi…