Dintre toți scriitorii buzoieni, rămași în vatra județului sau stabiliți pe alte meleaguri, Florentin Popescu este unul dintre cei mai prezenți autori, atât fizic cât și scriptic, în toate colțurile țării. Aproape că nu există manifestare literară la care să nu participe, așa cum nu par a exista reviste care să nu beneficieze de semnătura lui.
Vitalitatea și hărnicia sa este inepuizabilă pentru un om ce s-a născut la 3 aprilie 1945 în satul Lera, ce aparține de comuna Chiojdu. După ce a absolvit prestigiosul liceu buzoian, „B.P. Hasdeu“, a urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității București. Toată viața și-a dedicat-o, cu o plăcere deosebită, presei și scrisului. A lucrat în redacțiile mai multor publicații și edituri, precum: Viața studențească, Viața Buzăului, Informația Bucureștiului, Ed. Sport-Turism, Albatros, Manuscriptum, la CNA și la Muzeul Național al Literaturii Române, a fost reporter la Radio și la TVR. A debutat la 18 ani în revista Luceafărul, iar editorial în anul 1970, cu volumul „Obsesia păsărilor“.
De atunci a publicat peste 50 de volume în calitate de poet, prozator, istoric și critic literar, reporter, memorialist și autor de dicționare. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor în anul 1975. De asemenea, este membru al Societății Scriitorilor Târgovișteni și Cetățean de Onoare al municipiului Buzău. Despre valoarea operei sale vorbește faptul că a fost inclus în Enciclopediile Who is Who (Enciclopedia personalităților din România), „2000 de scriitori de seamă ai secolului XX“ (2000) și „2000 de intelectuali de excepție ai secolului XX“ (2000) editat de International Biographical Centre din Cambridge (Anglia). În afară de munca din redacțiile unor publicații („Sud“, „Bucureștiul literar și artistic“ etc.) Florentin Popescu desfășoară și o neobosită muncă de istoric literar. Printre personalitățile asupra cărora s-a aplecat, cercetându-le viața și opera, se află Vasile Voiculescu (cu șase volume), Nicolae Labiș, Nicolae Porsena, Alexandru Macedonski și cine știe ce ne mai rezervă viitorul.
O latură mai puțin cunoscută a scriitorului Florentin Popescu este cea de poet. De aceea vreau să-l (re)descoperiți și din această perspectivă. Poeziile au fost selectate din antologia „101 poeme“ ce a apărut în anul 2011 la Editura Ideal.
La clopote
trag de clopot limba într-o parte
mâinile mă dor și-am obosit demult
greu e clopotul și în balans mă saltă
și lovesc cu furie de parcă
inima oprită după lege
ar continua-n metal să bată;
sunt bolnav că pleacă unul dintre noi
plâng și sălciile și-i cerul ud
și eu trag cu disperare lanțul
țipetele satului să nu aud
și când cade-n groapă lutul pe vecie
peste clopot disperat mă-ndoi
inima plecatului prin sunet
s-o mai țin o vreme lângă noi.
Drumul
acolo gândurile cad ca zăpezile
ninge liniștit pe prispe o noapte
iepurii-adorm cu dinții-n rădăcini
prunii fierb în alambice dansul de-o vară
acolo spune basme pe sub ierburi de rău
clopotul bisericii s-a aburit de lună
și boii în grajduri adorm pe resteie
visând fânețele verii ucise
acolo, acolo-n fiecare noapte, târziu
un om își dezgroapă trupul și fuge cu el
Ninge cu flori prin țara fântânilor
ninge cu flori prin țara fântânilor
toată noaptea sufletul meu
a vegheat lângă arbori
urcarea inversă-a ninsorii
ca și cum în adâncuri, sub ierburi,
sub glie, sub dealuri
mari stoluri albe-ar fi pierit până la ziuă –
ninge cu flori prin țara fântânilor
hai să fugim afară, iubito,
dimineața-nflorește în arbori
și ei ne-așteaptă cu-omătul pe umeri
să rostuim cu-n zâmbet drumuri și destine
de fructe și de roade și de toamne;
ninge cu flori prin țara fântânilor
hai să fugim spre neaua aceasta, iubito,
cât nu și-a pus rugina ei pe clipă
pe trupuri și pe vise și pe zare
amiaza obosită de-ntâmplare;
hai să ieșim afară să privim
nemaiopritele și inverse ninsori,
hai să fugim spre neaua aceasta, iubito,
în trupuri și-n privire presimțirea verii
întinerească-ne cuvintele și mersul;
ninge cu flori prin țara fântânilor
hai să fugim afară, iubito,
și sufletul să-l dăm zăpezilor
până ne-om regăsi-n aprilie, iubito,
mai puri înmugurind acolo în cuvinte…
hai să fugim spre neaua aceasta, iubito,
hai să fugim spre neaua aceasta, iubito!…
Cum curge-n ceasuri
cum curge-n ceasuri, leneșă, tăcerea
și ninge noaptea umbre peste sat
cum lunecă lumina-ncet ca mierea
și carii-și vor un drum neîntâmplat
în iadul alambicului doar vara
își lasă trupu-n prune adunat
să-și schimbe-n susur de alcool povara
curgând cu luna peste-un sat uitat
cum curge-n ceasuri, leneșă, tăcerea
și ninge noaptea umbre peste sat
cum lunecă lumina-ncet ca mierea
și carii-și vor un drum neîntâmplat
adesea când noaptea-și scutură în mine vise
și eu le-adun ca altădată dude
tresar în somn – prin ușile deschise
din sufletu-mi susur stins se aude…
Bacovia
cum ne trece rugina prin suflet, iubito
în cetate-i tăcere și noapte
și noi auzim cum pe străzi, de trotuare
se zdrobesc galbene trupuri de frunze
ca și cum în sufletul nostru
visate cetăți ar cădea în ruină;
o, clipele-acelea de verde
gonite au fost de un viscol, gonite
și-acum prin copacii din noi
numai liniștea curge
prevestind, nesfârșite, zăpezile gri;
aici, în orașul acesta iubito
străzile, arborii, casele
au inima născută-n luceafăr
și-n nopți când zăpezile bat în ferestre
dacă stai și asculți
se-aude prin lucruri pe-aproape trecând
înfășurat în eternuri, Poetul…
Voiculesciană
era în sat un vrăjitor de lupi –
din când în când pădurea lui mă cheamă –
și-un nuc era, adumbritor, lângă fântână
și-o limbă reavănă – străinule, tu rupi
arar din ea câte-un cuvânt ori o fărâmă
și-o lostriță era în râu, iar un pescar –
din când în când povestea lui mă cheamă –
a vrut-o de mireasă și-n zadar
dădea târcoale apei, nimănui vreo vamă
căci știma, blestemata, îl chinuia mereu
și-a fost să se înece de dorul ei pescarul –
din când în când pe-o lacrimă cobor –
dă vamă Styxului iubirea fără veste…
dar au murit și râul și stirpea-acelei vrăjitor
iar eu cutreier lumea să aflu-abecedarul
acestor taine-ascunse în pagini de poveste
Viziune, III
Din firul mărunt de nisip
se desprinde-o corabie
și singurul matelot de pe ea
privește cum se prăbușește cetatea
la năvala mezilor.
țin alături în palmă
două fire mici de nisip
și-n timp ce mă-ncearcă-ntrebarea
de-a ști în care-i cetatea
și-n care corabia
vine încet și mă-nghite
atotputernică, Marea.