În Biblie întâlnim peste cinci sute de referiri la viţa de vie şi la vin, toate având înţeles adânc, încărcat de simboluri.
În Biblie întâlnim peste cinci sute de referiri la viţa de vie şi la vin, toate având înţeles adânc, încărcat de simboluri.
Cartea Sfântă îl prezintă pe legendarul Noe ca fiind primul viticultor şi producător de vinuri. El a fost şi prima victimă a băuturii întrucât s-a îmbătat şi a fost văzut dezbrăcat de către fiii săi. Întâmplările sunt povestite în Vechiul Testament, cartea Facerea, 9: 18-27 şi s-au petrecut în anul 2347 î.e.n. Noe este cel ales de Domnul să continue viaţa după potopul devastator ce urma să cureţe pământul “plin de silnicie”. Locul unde a poposit arca după diluviu este, în opinia multor cercetători, muntele Araarat din Armenia, aici afându-se şi originea lui Vitis Vinifera (viţa de vie). Păstrătoarea tainei creşterii viţei de vie a fost femeia lui Noe, prezentată ca un simbol al frumuseţii pământeşti.
O relatare interesantă o găsim tot în Vechiul Testament, cartea Numerii, 13: 1-28. Evreii, plecaţi din Egipt spre ţinutul Canaanului, au poposit în nordul Sinaiului. Două dintre iscoadele timise în recunoaştere, Caleb şi Iosua, au cules în valea Eşcol, adică valea strugurelui, un strugure uriaş pe care l-au purtat pe o prăjină. Mărimea neobişnuită a strugurelui a fost explicată ca fiind o minune a Exodului, iar prăjina purtată de cei doi pentru susţinerea strugurelui ca reprezentând puntea de trecere de la iudaism la creştinism, de la Dumnezeu Tatăl la Fiul Său, Isus Hristos. Prima dintre iscoade, Caleb, ar reprezenta întunericul Vechiului Testament, iar cel ce vine din spate, Iosua, simbolul luminos al Fiului Omului – Dumnezeu, a cărui lumină mântuitoare se va răspândi prin sângele ciorchinelui.
Parabola cu minunea vinului bun, întâmplată la Nunta din Cana Galileii este povestită în Evanghelia lui Ioan, 2: 1-11. Terminându-se vinul la nunta unde se afla împreună cu ucenicii săi Isus, la rugămintea mamei Sale, a poruncit să fie umplute cu apă şase vase de piatră ce serveau pentru curăţirea iudeilor şi care aveau două, trei vedre capacitate fiecare, apoi a cerut să fie scoasă şi dusă la masă. Gustând din apa ce se făcuse vin, nunul, care nu cunoştea cele întâmplate, l-a chemat pe mire şi i-a spus: “Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum”. Acesta a fost începutul minunilor făcute de Isus, care au arătat slava Sa.
În Evanghelia lui Matei, 26: 26-29, se relatează că la Cina cea de Taină pe când Isus mânca împreună cu ucenicii săi, a luat pâine şi, binecuvântând, a frânt-o şi, dând-o acestora, a spus: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu”. Apoi, luând paharul, le-a dat să bea zicând: “Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu”. Prin aceste cuvinte Isus Hristos desemnează vinul drept unul dintre simbolurile sacrificiului şi mântuirii sale, instituind Sfânta Euharistie. Taina Sfintei Împărtăşanii cu trupul şi sângele lui Hristos se împlineşte cu pâine şi vin, prefăcute de Duhul Sfânt în trupul şi sângele Domnului, în timpul rugăciunii preotului şi a credincioşilor. Acest simbolism îşi găseşte cea mai înaltă expresie în Sfânta Liturghie, care ne îndeamnă să aducem pâinea şi vinul ca daruri ale noastre în pomenirea Sa. Încă din primele secole, creştinii împlineau îndemnul Domnului din Vechiul Testament: “Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală” (Ieşirea 23.15) şi aduceau daruri la Sfântul Altar, îndeosebi pâine şi vin. Este vorba de aşa numita “proscomidie”, care în limba greacă înseamnă “aducere” sau “punere înainte”.
Despre prezenţa reală a Mântuitorului la Sfânta Euharistie ne vorbeşte foarte clar Sfântul Apostol Pavel: “Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea Sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea Trupului lui Hristos?… Drept aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul şi Sângele Domnului. Deci să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar. Căci, cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi bea osândă sieşi, pentru că nesocoteşte Trupul Domnului” (Corinteni 10, 16; 11, 27-29). Prin aceste cuvinte Marele Apostol al neamurilor ne arată ce primim la împărtăşanie, dar şi cum trebuie să facem aceasta şi anume cu pocăinţă. Doar în acest mod trebuie să ne apropiem de Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, indiferent de poziţia socială, de situaţia financiară sau de faptele bune pe care le săvârşim.
Despre înălţarea sufletească pe care o dă vinul se vorbeşte minunat în Vechiul testament în cartea Cântarea cântărilor, capitolul I, în care se povesteşte despre iubirea dintre mire şi mireasă.
Vinul ocupa un loc important în viaţa de zi cu zi a popoarelor biblice, constituind o necesitate a vieţii şi nicidecum un lux. El era o parte indispensabilă chiar şi pentru o masă simplă, consumat de oameni din toate clasele sociale. Cetăţile includeau vinul printre proviziile obligatorii, regulă ce s-a păstrat peste veacuri. Abundenţa vinului era considerată o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu, iar deosebita abundenţă o expresie a epocii mesianice. Din relatările Noului Testament aflăm că, în vechime, vinul se păstra şi se transporta în burdufuri confecţionate din piei de animal, îndeosebi de capră. Acestea erau rezistente, elastice şi nu exista pericolul de a plesni în timpul fermentării.
Vinul, alături de pâine, miere şi ulei, este considerat un aliment de bază, simbol al bogăţiei şi a necesarului de hrană a omului. Conţinând peste 1.000 de substanţe, vinul a fost definit de Louis Pasteur ca fiind “cea mai sănătoasă şi cea mai igenică dintre băuturi”. Vinul, ca atare, nu este afectat de păcat. El este o băutură care, consumată cu moderaţie, are anumite virtuţi terapeutice, sau de revigorare a spiritului.
Scrierile religioase nu trebuie interpretate decât în sensul cumpătării, a consumului moderat care este propovăduit mereu: “Bucuria inimii şi veselia sufletului este vinul, când se bea cu măsură”. Abuzul de vin şi beţia sunt condamnate cu tărie. Orice exces este pedepsit prin el însuşi, existând o măsură a lucrurilor, este modus in rebus.
În Efeseni creştinilor li se porunceşte limpede să evite beţia. Acest viciu şi efectele sale sunt condamnate şi în Proverbe. În general, creştinilor nu le este permis a fi stăpâniţi sau a fi dependenţi de viciile lumeşti. De asemenea, le este interzis să facă acele lucruri care ar putea să afecteze pe alţi creştini sau care să îi încurajeze pe aceştia să păcătuiască împotriva conştiinţei lor. Beţia nu este o scuză în cazul comiterii faptelor reprobabile, ci o circumstanţă agravantă. Un creştin nu poate afirma că a bea în exces este un lucru care îl face plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Pe seama consumului exagerat sunt puse multe dintre necazurile curente şi chiar unele calamităţi naturale. Abuzul este aspru sancţionat: “Deşteptaţi-vă, beţivilor şi plângeţi. Şi voi băutorilor de vin, tânguiţi-vă pentru vinul cel nou, căci vi s-a luat de la gură”. Pe cel cumpătat, Domnul îl îndeamnă a se bucura de roadele pământului: “Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău”.
Trebuie precizat că la vremea respectivă vinul nu era fermentat până la gradul din zilele noastre şi nu avea tăria alcoolică pe care o cunoaştem noi.
Recomandările Bibliei în privinţa calităţii vinului sunt pentru ca acesta să fie curat, să fie stors dintr-o viţă de soi bun, iar culesul să respecte anumite canoane: “Nici să nu culegi strugurii rămaşi după cules în via ta şi să nu strângi boabele ce vor cădea din ei, să le laşi săracului şi străinului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. Vinul nu trebuie amestecat cu apa sau cu acel vin căpătat prin asuprire, sau provenit din pământuri rele.
Personajele biblice sunt conştiente de valoarea vinului şi de efectele sale benefice, recomandând consumul moderat. Sfântul Pavel consideră că o degustare de vin comunică spiritul lui Dumnezeu şi încearcă să-l convingă pe Timotei să înceteze a bea doar apă: “… de acum înainte, nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin pentru desele tale slăbiciuni”.
Sfaturile sunt date cu adresă precisă: “Cei cu amărăciune în suflet să bea ca să-şi uite mizeria, căci dacă pâinea întăreşte, vinul însufleţeşte şi mai mult ca uleiul, face să strălucească faţa”.
Sunt întâlniţi şi preoţi care manifestă o totală abstinenţă faţă de vin. Samuel, Samson şi Ioan Botezătorul nu agreau vinul, spre deosebire de Isus Hristos, care aprecia adevăratele sale virtuţi.
Biblia prezintă numeroase capcane în care vinul, asociat adesea cu frumuseţea şi viclenia unor femei, a netezit drumul spre pierzanie unor personaje puternice, dar lipsite de simţul măsurii. Iudita i-a tăiat capul lui Olofern după ce l-a îmbătat bine. O tânără evreică sclavă, Estera, aleasă regină, fiind ameniţată de un favorit al regelui, a reuşit, tot sub ameţeala produsă de vin, să-l convingă pe temutul Artaxerxe să-l distrugă şi să anuleze condamnarea la pieire a poporului evreu.
Ritualul creştin sacralizează vinul ca simbol al misiunii de răscumpărare a lui Isus Hristos: “Iată vinul, rod al viţei şi al muncii oamenilor – sângele meu. Beţi şi mâncaţi din ele. Hrăniţi-vă cu mine după credinţă, trăiţi în Mine”. Conform profeţiei, Hristos trebuia să se lase rupt, umilit, până la ultima picătură de sânge, pentru a-şi lua asupră-i greşeala colectivă care devenise insuportabilă oamenilor obişnuiţi. Aceasta este adevărata măsură a Euharistiei. În Evanghelie există o prefigurare a Euharistiei ce asimilează via cu Împărăţia, pe Hristos cu viţa cea adevărată.
Vinul liturgic
În vechime, vinul nu se amesteca cu apă. În perioada elenistică, sub influienţă grecească, se generalizează obiceiul diluării vinului cu apă, în amintirea sângelui şi a apei ce au curs din coasta străpunsă a Mântuitorului Isus Hristos pe Sfânta Cruce.
În riturile bizantin, latin, ambrosian, mozarab, galic, asirian şi anglican modern se obişnuieşte a se pune în vin şi puţină apă. Restul riturilor folosesc vin neamestecat. Câteva picături de apă în vin simbolizează dumnezeirea şi omenirea lui Iisus.
În perioada Evului Mediu, în practica ritului bizantin, potirul cu vin se punea pe o găleată cu cărbuni aprinşi, pentru ca vinul euharistic să fie cald, căldura simbolizând viaţa. ?i în ziua de azi se mai varsă câteva picături de apă caldă în potir. Din contră, ritul armean consideră vinul încălzit de foc drept materie invalidă sau cel puţin îndoielnică.
În ritul copt s-a întâlnit, la un moment dat, o schimbare cu privire la vinul liturgic. Egiptul arab, musulman teocratic, interzicea consumul băuturilor alcoolice şi cultura vinului. Soluţia găsită presupunea macerarea stafidelor în apă timp de o noapte, iar sucul rezultat era folosit drept vin liturgic.
De obicei, vinul folosit este unul fermentat, iar gradul de fermentare nu a fost niciodată subiect de discuţie.
Ritul latin, începând cu conciliul tridentin a impus ca pe viitor credincioşii să nu mai aibă dreptul de a se cumineca din potir, acest drept fiind rezervat numai clerului. După conciliul Vatican II s-a permis împărtăşirea sub ambele elemente, dar nu devine obligaţie. În Biserica romană nu se pun probleme la nivel interconfesional în legătură cu pâinea liturgică, dar la nivel ecumenic se pune problema lipsei obligativităţii de cuminecare a credincioşilor din potir.
Discuţii asupra culorii vinului pentru Sfânta Liturghie au început în Apusul romano-catolic începând cu secolul al XIII-lea, când mai multe sinoduri locale se pronunţă fie în favoarea vinului roşu, fie a celui alb. În cele din urmă susţinătorii vinului alb au reuşit să-şi impună părerea, ajungându-se aproape la generalizarea utilizării vinului alb la Liturghia catolică. Argumentele aduse împotriva vinului roşu au fost mai mult de ordin practic: posibilitatea de a păta veşmintele liturgice, cantităţile mici de vin roşu în unele regiuni, posibilitatea mai mare de falsificare a vinului roşu, etc.
Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat oficial în privinţa vinului euharistic păstrând, în general, tradiţia utilizării vinului roşu. Totuşi, în unele zone, se foloseşte numai vinul alb. Culoarea vinului nu este esenţială, dar argumentele de ordin istoric şi simbolic îndeamnă spre folosirea, atunci când este posibil, a vinului roşu. Vinul alb se foloseşte ca ingredient la pregătirea Sfântului şi Marelui Mir.
Liturghierul arată că însuşirea esenţială a vinului liturgic este aceea de a fi pur, adică produs din struguri, să aibă gust şi miros firesc, să fie neoţetit şi neamestecat cu nici un fel de alte băuturi. Povăţuirile din Liturghier, fiind alcătuite în secolul al XVIII-lea, nu vorbesc în mod expres despre zahăr, dar se subînţelege că nu este permis amestecul lui în vin. În prezent, producerea industrială a vinului presupune tratarea acestuia cu anumite substanţe chimice cum ar fi dioxidul de sulf (pentru a opri acţiunea altor organisme în afara drojdiei care produce fermentarea vinului) şi agenţi de limpezire. Chiar viile sunt stropite cu diferite pesticide pentru prevenirea bolilor. Bineînţeles că ar fi preferabil ca vinul liturgic să fie ecologic, obţinut fără folosirea substanţelor chimice şi a pesticidelor.
În ceea ce priveşte gustul vinului, este de dorit ca acesta să fie dulce din cel puţin două motive: unul simbolic şi altul practic. Cel simbolic constă în simţirea concretă, la primirea Sfintei Împărtăşanii, prin intermediul gustului, a adevărului din cuvântul psalmistului: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. Cel de al doilea, aflat în strânsă legătură cu primul, îi priveşte pe copii, care pot fi împărtăşiţi mult mai uşor, ei acceptând cu plăcere un asemenea vin. Se evită astfel situaţiile neplăcute ale refuzului împărtăşaniei sau chiar a scuipării.
Aşadar, fără a exclude folosirea unui alt fel de vin (cu condiţia să fie curat), cel mai potrivit vin pentru Sfânta Liturghie este cel roşu şi dulce. În unele Biserici Ortodoxe, cum ar fi cea greacă sau cea rusă, s-a generalizat folosirea unor vinuri roşii speciale, curate, foarte dulci şi tari. Astfel sunt vinurile greceşti Roussos şi Mavrodafni, cu specificaţia “nama”. Dintre vinurile româneşti potrivit este soiul autohton “Busuioacă de Bohotin” produs la Huşi sau la Staţiunea de cercetări vini viticole Pietroasa.
În Biserica Ortodoxă Română se foloseşte “vinul bisericesc”, produs cu respectarea regulilor la care ne-am referit mai sus şi care este folosit exclusiv pentru uzul intern. El este obţinut prin deosebita purtare de grijă a monahilor responsabili, asistaţi de tehnicieni specializaţi. Procesarea strugurilor se face prin metode strămoşeşti, fără utilizarea conservanţilor chimici, uneori adăugându-se busuioc sau pelin.
Simbolizând sângele şi viaţa vinul nu lipseşte nici la pregătirea Sfântului şi Marelui Mir, folosit pentru sfinţirea bisericilor, dar şi pentru împărtăşirea darurilor Duhului Sfânt către cel care a primit Sfânta Taină a Botezului. Vinul este prezent la Sfânta Taină a Cununiei, la Slujba Litiei, la slujbele de înmormântare şi la parastase, ca simbol al sângelui care a curs odată din coasta lui Hristos pe cruce. Peste trupul celui trecut la cele veşnice preotul toarnă vin amestecat cu untdelemn, semn al darurilor cu care Dumnezeu îl preţuieşte pe om.
Vinul Pascal
Simbolurile specifice Paştelui sunt ouăle vopsite, carnea de miel, pasca, cozonacul şi vinul roşu. Tradiţia “din bătrâni” spune că de vinul roşu nu ne putem lipsi la masa de Paşti, acest fel de vin fiind cel mai răspândit în antichitate atât în Palestina cât şi în Grecia. În Vechiul Testament sunt referiri incidentale cum ar fi “nu te uita la vin cum este el de roşu” sau expresia “sânge de strugure” care confirmă preponderenţa vinului roşu.
La Paşte şi la Înălţare, vinul nu trebuie să lipsească de pe masa creştinului. Având în vedere diversitatea de alimente care se consumă la aceste mari sărbători şi multitudinea de soiuri de vin existente pe piaţă, recomandăm ca acestea să fie asortate astfel:
Ouăle roşii, ce se ciocnesc după ce se adresează creştinescul “Hristos a înviat!”, respectiv “Hristos s-a înălţat!”, se asociază cu vinurile albe seci, tinere, obţinute din soiurile româneşti Galbenă de Odobeşti, Zghihară, Frâncuşă.
Urda şi caşul, brânzeturi tradiţionale “de primăvară”, se servesc cu Fetească albă, Fetească Regală, Crâmpoşie, vinuri deasemenea tinere, nu mai vechi de 2-3 ani.
Drobul de miel şi stufatul de miel se consumă cu vinuri roşii seci, puţin corpolente precum Băbească neagră.
Friptura de miel la tavă, principalul fel de mâncare al mesei de Paşti, se serveşte cu un vin roşu sec mai corpolent precum Feteasca neagră, vechi de 3-5 ani.
Cozonacul se serveşte cu vinuri albe dulci, precum Tămâioasa românească sau Grasa de Cotnari, sau roşu dulce, Busuioacă de Bohotin. Aceste vinuri sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai vechi, minimum cinci ani învechire la sticlă.
Nu trebuiesc uitate nici vinurile spumante româneşti obţinute la Panciu, Iaşi, Târnave, Alba, Sebeş.
Vinurile spumante seci se servesc, de obicei, ca aperitiv la ouă roşii sau la brânzeturi proaspete. Vinurile spumante demiseci sau demidulci se servesc împreună cu desertul.
Trebuie ţinut cont ca vinurile albe, precum şi cele spumante, să fie servite reci, la o temperatură de circa 10ºC, iar cele roşii la “temperatura camerei”, 15-18ºC.
Scriitorul Nicolae Paul Mihail, în prefaţa cărţii “Metamorfozele vinului – Legende şi povestiri despre viţa de vie şi despre vin”, sintetizează subiectul astfel: “Nu vei înţelege niciodată minunata mitologie a vinului dacă o vei parcurge cu un ochi rece, sceptic sau moralizator. Fără îndoială, e bine să ştim cât mai multe despre nenumăratele avataruri şi ipostaze prin care trece acest magic elixir, comparabil cu nectarul sau ambrozia zeilor, în egală măsură lăudat sau hulit de închinătorii lui din toate timpurile istorice sau chiar din vremurile mult mai îndepărtate, ascunse astăzi în legende sau poate uitate pentru totdeauna. Dar o simplă cunoaştere practică, oricât de ştiinţifică, ar fi incompletă dacă am eluda valoarea iniţiatică a vinului, forţa euforică a acestuia, capacitatea sa de a deschide şi alte perspective, dincolo de cele ale logicii, spre orizontul virtual al visului, al inspiraţiei, al elanurilor lirice, virtuţi imposibil de conceput altfel decât ca un dar al divinităţii”.