Poetă, prozatoare, scriitoare de literatură pentru copii, traducătoare, buzoianca Passionaria Stoicescu este membră a Uniunii Scriitorilor din anul 1976. Năcută pe 30 aprilie, Passionaria a absolvit
școala Pedagogică de la Buzău în 1965. Fiica lui ștefan Stoicescu, economist și a Virginiei (n. Constantinescu), învățătoare este căsătorită cu prof.univ.dr. Andrei Ivanov (filolog) și este licențiată a Facultății de Filologie a Universității din București (1965-1970).
Scriitoarea a debutat în paginile revistei Luceafărul îndrumată de poeții Ion Gheorghe și Ion Caraion, în același an, 1964, începându-și activitatea în educație ca învățător. A fost profesor de limba română (1965-1966), instructor metodist la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat (1966-1967), corector, apoi redactor la Editura Litera (1970-1984), lector de carte la Editura Ion Creangă (1984-1987), la Centrala Editorială (1987-1989) și la Editura Minerva (BPT) (1989-1992), expert guvernamental în Guvernul României, Departamentul Informații (1992-1993), ziarist, redactor de rubrică la Mesagerul Economic, ziarul Camerei de Comerț și Industrie a României (1993-2003).
Debutul editorial a fost în 1971, cu literatură pentru copii „Lume mică, lume mare”, de atunci publicând peste 30 de volume.
Reporter: Chiar dacă sunteți născută în București, sunteți mai buzoiancă decât mulți dintre noi. Puțini scriitori reușesc o asemenea „adopție” necondiționată. Dincolo de faptul că ați urmat o școală în Buzău, de unde și de ce această reciprocitate altruistă între dumneavoastră și acest oraș?
Passionaria Stoicescu: Locul nașterii mele biologice e Bucureștiul, dar eu nu mă simt o ființă oarecare, ci o poetă, o scriitoare. Nașterea mea literară, culturală, poetică aparține cu certitudine Buzăului. Dar s-o luăm metodic: mama, Virginia Stoicescu, e născută în Căldăreștii de Buzău, a fost elevă o perioadă la școala Pedagogică de Fete din Buzău, (locuind pe atunci la sora ei mai mare, Eleonora Nițescu, funcționară la CFR, care a avut casa în Sârbi), apoi învățătoare metodistă la școala Pedagogică de băieți din Buzău. Tata, ștefan Stoicescu (al cărui străbunic, Stan Stoica, preot, a fost unul din copiii din flori al lui Al. I. Cuza) a fost contabil și director al Băncii de Stat din Buzău, între 1950-1952. Am locuit pe Strada Mare, la etajul imobilului în care la parter se afla pe atunci Miliția orașului și din balconul casei, când mă jucam cu păpușile, vedeam Palatul Comunal. Imobilul cred că există și astăzi în continuarea Complexului comercial Dacia. După divorțul părinților mei, tata s-a recăsătorit și a locuit pe str. Bucegi. A murit la scurtă vreme, fiind înmormântat în cimitirul Dumbrava din Buzău. În ceea ce mă privește, am frecventat Grădinița de copii din spatele Pieței centrale (pe educatoarea mea o chema Braga). Dimineața eram dusă zilnic de menajeră să mă închine la icoanele bisericii Sfinții Îngeri și priveam îngrozită până în pragul sfântului lăcaș la o pancardă enormă din care un bărbat mic și gras, „călăul Tito”, ținea în mână o bardă de pe care picura sânge. Am frecventat apoi Căminul de zi, situat față în față cu Liceul Hasdeu, după care, în urma divorțului părinților, am plecat cu mama la Râmnicu Sărat, unde am urmat clasele I-VIII. Am dat examen la școala Pedagogică Buzău și am revenit aici în clasele IX-XIII. Perioada primei școlarități a fost una tristă și plină de privațiuni. Perioada adolescenței, ca elevă la Pedagogica Buzăului, a fost una de afirmare, de veselie, de trai la internat, de creație și plenitudine, de primă dragoste. Cum n-aș iubi Buzăul, cu școala lui minunată, de fapt o „școală a școlilor”, cu dascăli vrăjitori, care deși erau aspri, erau calzi și maeștri în arta predării? Cu Crângul în care mă sărutam pe furiș, dădeam probele sportive și făceam adevărate lecții practice de botanică, descriind buruiana care i se năzărea atunci profesorului? Cu Biblioteca Județeană unde „mâncam” cărțile, citind la sală sau luate cu împrumut? Cu Drăgaica, unde beam bragă și mă dădeam în bărci? Cu Cenaclul, unde ardeam de nerăbdare să citesc și să țin piept criticilor blânde sau răutăcioase ale profesorilor sau colegilor mai mari? E un soi de iubire altruistă pentru ceea ce m-a format în spiritul generoasei profesii de dascăl, a deschiderii către dăruire culturală, a frumoasei și loialei concurențe spirituale, a sincerității de simțire și atitudine.
Rep.: Dincolo de romane, de poezie, publicistică și traduceri, un segment aparte în opera dumneavoastră îl reprezintă literatura pentru copii. În această privință vă consider cea mai importantă scriitoare din ultimele 5-6 decenii. Ca să-l parafrazez pe Cărtărescu: „De ce iubiți copiii?”.
P.S.: Scuzați-mă, dar până acum nu am scris romane, după cum susțineți că ați fi citit. N-am îndrăznit să trec de nuvelă, iar marea majoritate a prozei mele o constituie schițele și povestirile. Literatura pentru copii sunt eu. Eu – copilul, care în sala Tribunalului din Buzău, când mi s-au despărțit părinții și judecătorul mi-a spus că vor trăi fiecare separat, „într-o altă casă și o altă curte” și m-a pus să aleg cu care din ei vreau să rămân, am răspuns cu ochii în lacrimi, că „vreau așa, din curte în curte”. Eu – învățătoarea, care a „trădat” catedra, dar nu și profesia și care încearcă să facă mici cursuri de „educație poetică” prin lansările mele de carte, cu personaje copii și întâmplări din viața și joaca lor. Eu – profesorul de limba română, care „a trădat” catedra, dar nu și profesia, și care încearcă să predea mici cursuri de „educație patriotică” făcând elogiul limbii române, învățată corect și serios, neîmpănată cu neologisme englezești sau expresii argotice ale cine știe cărei etnii, care a pus gramatica în versuri în câteva dicționare – de antonime, de paronime, de antonomaze – pentru a le ușura învățarea exemplelor din aridele manuale de limbă română contemporană. Eu – mama și bunica, retrăind prin fiu și nepoată jocurile îndestulate cu dragoste ale copilăriei lor, pentru a o îndulci cumva pe a mea, cea amară.
De ce iubesc copiii? Victor Hugo, în „Laus puero” oferă o definiție superbă: „Copilul e iubire și-ncredere mereu/ și-i singura ființă pe lumea asta-n care/ necunoscând ce-i ura, e mic și totuși mare!”. Sunt un copil bătrân, care iubește și prețuiește jocul, pe orice tărâm s-ar desfășura el. Credeți-mă, totul e un joc.
Rep.: Sunteți unul dintre cei mai sociabili scriitori, uneori, ca să evitați complicații inutile, apelați la o diplomație dezarmantă, specifică profesioniștilor. E vorba de răbdare, de toleranță sau de maturitatea și experiența de o viață?
P.S.: De orice mă puteți „acuza”, dar de „diplomație” în niciun caz! „Învăluirile” nu-mi aparțin. „Sociabilitatea” mi se trage de la fire, de la educația primită – de a fi sinceră cu mine însămi și cu ceilalți (nu uitați că am avut o mamă învățătoare și tot neamul meu, și pe linie maternă, dar și paternă a fost plin de dăscălime). Profesia mea de bază, cu care mă mândresc înainte de a fi licențiat în filologie, redactor de carte, ziarist, rămâne aceea de învățătoare. Arta comunicării se moștenește, dar se și învață. Tot școala pedagogică, orele de practică pedagogică, de activitate culturală, arta predării, pe care unii din foștii mei profesori o stăpâneau la perfecție, mi-au oferit liantul magic în raport cu ceilalți, cheile comunicării. Dar, ca să comunici, trebuie să ai ce, să știi cum, să conștientizezi cui, să fii sincer și să-ți respecți cuvântul dat sau promisiunea făcută. N-am răbdare, dar încerc să mi-o impun. Maturitatea, chiar dacă am căpătat-o în virtutea celor 67 de ani, nu-mi e de multe ori de folos, pentru că în forul meu lăuntric se zbenguiește un copil. Sunt deschisă și spun lucrurilor pe nume, așa cum nu le place oamenilor mari, dar le convine copiilor. Mai degrabă e vorba de toleranță.
Rep.: Paradoxal, uneori sunteți vulcanică. Dați adevărate spectacole în sensul bun al cuvântului. Am înțeles că ați cochetat cu actoria și cred că nu veți lăsa niciodată la garderobă „personajul” Passionaria Stoicescu…
P.S.: Da, aș fi vrut să fiu actriță, dar n-am perseverat în acest demers. Chiar cu minunatul meu dascăl de limba română, profesorul Tiberiu Bordea, „complotasem” referitor la teatru… Spun „complotasem”, pentru că nici mama n-a știut de intenția mea de a da examen la artă dramatică și de a folosi repartiția pe care o primisem în mod excepțional de la conducerea de atunci a școlii pedagogice, pentru a scăpa de „legătura cu pământul”. Așa îi zi- ceam noi aberantei legi din 1965, aceea de a lucra 3 ani în producție, la școlile sătești atât de văduvite de personal calificat, cu șansa, dacă „te țineau curelele” și voiai să îți desăvârșești cultura generală prin studii universitare, să nu poți face asta decât la cursuri fără frecvență și nicidecum la zi. Doar 4 dintre absolvenții promoției 1965 primiseră o astfel de repartiție. Rezultatele mele la învățătură, exceptând matematica și fizica, îi încredințau pe toți de faptul că voi da examen de admitere la Facultatea de filologie. Câștigasem concursuri de creație literară, olimpiade la limba și literatura română, dar și concursuri de recitare, dar făcusem „du- pă ureche” și regie, și scenarii de spectacole, și texte de brigadă, precum și interpretări de roluri în piese jucate cu prilejul serbărilor sau concursurilor școlare. Minunatul meu dascăl m-a încredințat că am talent nu doar pentru compoziție literară, ci și pentru interpretare dramatică. Dar lipsa de pregătire cu un îndrumător specializat pentru o astfel de facultate cu un specific aparte și-a spus cuvântul. Degeaba am luat note mari la proba de dans, de recitare fabulă, de testare a urechii muzicale și a vocii… Proba de mimă, de care habar nu aveam, mi-a fost fatală! Subiectul de interpretat îmi cerea să merg pe o punte, în mijlocul unor ape învolburate, purtând un copil în brațe. La jumătatea drumului trebuia să mă împiedic și să cad… Nefast subiect! Am căzut atât de stângaci, încât… am căzut de tot! Mama a venit la București speriată, fiindcă fusese chemată urgent de soră-sa, care mă primise în gazdă pe perioada examenului de admitere. La ce facultate? Toți credeau că la filologie! Bătrână și surdă, mătușa fusese mustrată de vecinii din bloc, că mă închid în baia comună în timp ce ei fac coadă așteptând la WC și mă aud de acolo zicând întruna „Adio, sunt bolnavă…”. Acesta era, de fapt, finalul de la „Vulpea liberală” a lui Grigore Alexandrescu, recitare pregătită pentru proba de fabulă. Nu-mi plăcea cum sună „…m-am înecat c-un os”, pe care-l spuneam șoptit, iar vecinii care mă pândeau să ies odată, nu auzeau clar decât „Adio!” Concluzia a fost că vreau să-mi iau zilele în baia lor, probabil că din „amor neîmpărtășit”, cum era la modă, și au pus-o pe mătușa mea să-i dea urgent mamei telegramă. Când totul s-a lămurit, biata maică-mea a răsuflat ușurată și a zis: „Bine că n-ai intrat, să ne faci rușinea în familie! Neam de neamul nostru am fost învățători!”.Dar stropul de actorie cu care am fost înzestrată mă ajută să dau mici spectacole, atunci când întâlnesc un public receptiv. În mintea mea, orice poet adevărat e un actor care a izbutit să își scrie rolul. Dacă poate să-l și interpreteze, cu atât mai bine pentru el.