Municipiul Râmnicu Sărat păstrează încă o serie de monumente istorice și de arhitectură între care se detașează Ansamblul Monumental „Adormirea Maicii Domnului”, cu fostele chilii, unde în prezent este sediul Muzeului Municipal, cu Casa Domnească, care a fost restaurată după 1990 și folosită ca spațiu expozițional și de activități culturale din anul 2006.
Realizat între anii 1895-1897, Palatul Administrativ și de Justiție, unde funcționează astăzi Primăria Municipiului, a fost construit de către antreprenorul C. Keller (prefectul județului era George Sion), lucrările fiind supravegheate de conducătorul Serviciului Tehnic al Primăriei, ing. A. Bernstein. Planurile au fost realizate de către arhitectul Filip Xenopol, care însă a decedat la scurt timp de la începerea lucrărilor de construcție, noul arhitect fiind Constantin Băicoianu, conform autorizării transmise de Ministerul de Interne (nu știm de ce și de către cine, pe Internet se menționează ca arhitect Antonio Ulmioni, care nu figurează în niciun dicționar enciclopedic, de arhitectură sau de artă).
Amplasamentul terenului a fost stabilit într-o ședință a Consiliului Comunal din anul 1894. În 1897 a fost elaborat și un Regulament pentru organizarea și funcționarea serviciilor din acest imobil, în noul edificiu urmând să funcționeze Primăria și Judecătoria locală de Pace. În anul 1900 s-a prevăzut și construirea unui local pentru Judecătorie, iar în 1901 s-a contractat un împrumut de 489.000 lei pentru conversiunea împrumutului din 1895, folosit pentru construirea Palatului Administrativ și de Justiție. Alți 120.000 lei au fost împrumutați în 1910 pentru construirea unui pod peste râul Buzău, 50.000 lei, în 1911, pentru localul Judecătoriei, și 50.000, tot în 1911, pentru cazarma Regimentului 3 Obuziere.
Legătura cu gara se făcea prin strada care a fost deschisă în 1895-1898, pentru realizarea acestei lucrări edilitare expropriindu-se, printr-o decizie din 1 decembrie 1894 a Tribunalului Râmnicu Sărat, proprietățile a 49 de locuitori, urmate de alte terenuri ale încă 30 de locuitori. A fost pavat în 1898 cu fonduri din împrumutul de 1.500.000 lei efectuat de Primărie pentru rezolvarea unor probleme edilitare. La 28 ianuarie 1895 a fost executat terasamentul pentru accesul la clădirea noii gări, lucrare realizată de către antreprenorul Pavel Simon. Construcția noului local al gării s-a făcut între 1 decembrie 1896 și 3 ianuarie 1898 când s-a inaugurat. Nicolae Mihăilescu a fost arhitectul care a întocmit planurile, iar George Cerfeda, antreprenorul care a executat construcția. Compartimentarea s-a realizat de către ing. șef secție I. Pâslă și ing. Constantin Răileanu. Noua clădire s-a construit în timpul când ministru de Finanțe a fost Menelaș Ghermani, politician de origine râmniceană, cu moșii în zonă. Supravegherea lucrărilor noii variante a liniilor ferate a fost asigurată de către viitorul Prim ministru, inginerul Ionel Brătianu. Prima gară a fost construită în 1881 după planurile celebrului arhitect Anghel Saligny, dar considerându-se prea departe de oraș, prin adresa din 21 ianuarie 1895, Ministerul Lucrărilor Publice a aprobat planurile de construire a noii gări. Iar la 26 ianuarie, Direcția Administrației Județene și Comunale din Ministerul de Interne a comunicat aprobarea împrumutului de 1.082.000 lei necesar pentru plata terenurilor „expropriate pentru construcția gării celei noi”.
În același perimetru s-au ridicat, în 1898-1899, pe un teren cedat în 1890, construcțiile temutului Penitenciar, cu regim foarte sever, unde au fost închiși țăranii arestați pentru participarea la Răscoala din 1907, adversarii politici ai regimului, între care și mai mulți legionari, în frunte cu șeful lor, Corneliu Zelea-Codreanu, iar după 1944, toți cei socotiți periculoși pentru noul regim. Aici și-a găsit moartea Ion Mihalache și a suferit pentru convingerile sale, susținute cu fermitate și consecvență, Corneliu Coposu. Iată pentru ce țărăniștii râmniceni, și nu numai, au propus și fac eforturi pentru transformarea acestei clădiri în Muzeu al Martirajului intelectualității românești.
În 1881, comuna urbană Râmnicu Sărat s-a împrumutat cu 80.000 franci pentru a realiza construcția imobilului școlii de fete și alte lucrări edilitare, în 1886 cedează un teren pentru construirea unui spital județean, iar în 1888, un alt teren, din moșia Jideni, pentru construcția unor grajduri necesare regimentului din localitate, în 1889 fiind adoptat Regulamentul pentru clădiri, împrejmuiri și alinieri de străzi. În anul 1891, Consiliul General al județului a cedat primăriei un teren pentru construirea localului Gimnaziului „V. Boerescu”, pe care aceasta, la rândul ei, îl va transmite Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice.
Un rol important în realizarea unor proiecte edilitare l-a avut și Hristache Panaitescu, fost inginer șef al județului, născut la 30 ianuarie, 1851 la Râmnicu Sărat. Absolvent al Seminarului Central și al școlii de Poduri și Șosele din București, obține în 1885 titlul de inginer și după câteva stagii în alte localități este angajat inginer ordinar clasa I al județului. Pentru activitatea și meritele sale a fost decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de ofițer și Medalia jubiliară Carol I
Ca biserici mai importante amintim Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, zidită între anii 1691 și 1697 de către Constantin Brâncoveanu și unchiul său, Mihail Cantacuzino; biserica „Piatra” sau „Domnească”, zidită în 1474 de către ștefan cel Mare, refăcută în 1704 de Constantin Brâncoveanu de la ferestre în sus; reparată la mijlocul secolului XVIII; demolată în 1898 – pe fundația ei s-a construit în 1907, de către arhitectul C.G. Vernesco, actuala biserică „Cuvioasa Parascheva”; biserica Robeasca (Asănăcheasca) cu hramul „Nașterea Sfintei Fecioare“, ridicată în 1781-1784 de către fostul mare pitar Asanache Nicolescu și soția sa, Maria (document 24 septembrie 1781 și document de închinare la Sf. Mormânt – 7 martie 1784) – reparată în 1814 de serdarul Asanache Robescu și apoi în 1864 și 1884. Menționată cu numele „Asănăchioaia” într-un document din 12 mai 1852. Dintr-un document din 24 septembrie 1781 reiese că fostul mare pitar Asanache Neculescu, fiul lui Iordache Neculescu și soția sa, Maria, fiica lui Ioniță Chiric, au hotărât să construiască o bisericuță în Râmnic, în curtea caselor lor, metoh al Sf. Mormânt, spre pomenirea părinților; biserica Bagdat, cu hramul „Sf. Dumitru”, „Sf. Toma” și „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu, Sf. Maria” (fost metoh al schitului Poiana Mărului), zidită în 1707- 1708 de Dumitrașcu Bagdat (alte surse indică eronat anul 1753; se pare că văleatul 7216 a fost citit 7261), zugrăvită în 1853; reparată și refăcută în 1870-1871 de Toma Bagdat când s-a pictat de către Gheorghe Tattarescu. Pictura a fost refăcută și în anul 1928. La expoziția națională „2000 de ani de creștinism“ au fost expuse și 12 icoane realizate de Tattarescu, tot el fiind și autorul unui iconostas lucrat în foiță de aur; biserica Câța cu hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”, construită de slugerul Iordache Nicolescu la 1765; arsă în 1821, reparată și zugrăvită de vornicul Constantin Neculescu-Câța; reparată în 1891 și 1921 (se întreținea din venitul moșiei Mărăcinii Grecului, comuna Obidiți, lăsată prin testament pentru acest scop; biserica „Sf. Nicolae” și „Izvorul Tămăduirii”, refăcută în 1858 și 1876; biserica „Sf. Ion” și „Sfinții Trei Ierarhi”, zidită în 1842-1843, reclădită în 1873, reparată în 1877-1878 și 1903; biserica „Sf. Apostoli” și „Sf. Voievozi”, ridicată în 1866-1867, de preotul Isofache și enoriași, reparată de V. Gherghescu în 1902. Sinagoga a fost ridicată în anii 1921 – 1922.
Dintre aceste ctitorii, despre biserica ridicată de Ștefan cel Mare aflăm din pisania din 1704 care se păstrează și astăzi la biserica „Cuvioasa Parascheva” ce glăsuiește astfel: „Această sfântă și dumnezeească biserică a căruia iaste hramul <Sfânta Prapadomni Parascheva> fosta-u făcută de Ștefan Vodă cel Bun den Moldova. și trecând mulți ani s-au stricat și în zilele lui Io Constantin Basarab Brâncoveanu voevod, s-au îndemnat vecinătatea și-au ajutat cine cu ce s-au îndurat și au refăcut den ferestri în sus și s-au și făcut slon, căci n-au fost, fiind ispravnic Dumitrașco Bagdat vel agă și el, cu a sa cheltuială, s-au îndemnat de a o au învelit și i-au făcut și stâlpii ușilor. Și o au și pardosit pentru a tuturor veșnică pomenire. Septembrie, leat 7212 (1704)“. Amintită ca biserica domnească în documente din 8 martie 1642, 12 august 1657, 2 ianuarie 1666, 1 iunie 1695. Potrivit unui document din 28 aprilie 1775, reiese că a mai fost reparată și din inițiativa lui Constantin Racoviță. Istoricul Grigore Tocilescu și arhitectul Nicolae Gabrielescu au efectuat cercetări și au întocmit în 1896 un raport de expertiză cu propunerea de a fi dărâmată și reconstruită datorită stării în care se găsea și faptului că nu se mai păstra nici un element de interes arhitectonic și istoric, Ca urmare, autoritățile au luat în discuție în 1894 și 1897 și au dispus în 1898 dărâmarea, și apoi reconstruirea actualei biserici cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, lucrare realizată în 1907 după planurile arhitectului Nicolae Gabrielescu de către arhitectul C.G.Vernesco, decedat în timpul lucrărilor. În timp a suferit modificări ca urmare a unor lucrări de consolidare, reparații, singurul element care se păstrează din vechea construcție fiind pisania. A funcționat multă vreme drept Catedrală.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, cel care ne-a lăsat una din cele mai mari și mai însemnate moșteniri culturale, intenționând să consolideze hotarul dinspre răsărit al Munteniei a ridicat un ansamblu (mănăstire – casă domnească) înconjurat de ziduri puternice, astfel că istoria medievală a Râmnicului a fost marcată de acest așezământ religios, mai ales în privința culturii și civilizației locale.
Investigațiile făcute de către arheologul medievist Emil Lupu au stabilit că această construcție a fost ridicată pe ruine datând din secolele XVI – XVII, opinându-se că tipologia incintei, cu turnuri de colț, este mult mai veche, asemănătoare cu aceea folosită de meșterii din vremea lui Matei Basarab, fiind relevate nivele stratigrafice aparținând culturilor Boian și Sântana de Mureș-Cerneahov și un nivel de locuire de la sfârșitul secolului al XV-lea. S-a recoltat material ceramic din secolele XIV-XV, ceea ce presupune că la acea dată, ce poate fi considerată ca faza de început a târgului Râmnic, zona era locuită. De asemenea, cercetările au stabilit că și biserica a fost ridicată pe fundația unei biserici de lemn cu hramul Sfintei Mucenițe Ecaterina.
Pictura a fost executată de cunoscutul zugrav al epocii brâncovenești Pârvu Mutu, care s-a făcut cunoscut ca pictor realist ce a dat interpretări proprii repertoriului iconoclastic și votiv tradițional. Ancadramentele de uși și ferestre și coloanele de susținere din piatră, sunt realizate cu minunate sculpturi și dantelării datorate meșterilor conduși de Lupu Sărățean. Lui îi aparține singura cariatidă din istoria artei feudale românești – stâlpul atlant din trapeza mănăstirii, cunoscut ca Samson călărind un leu. A fost mutat cu ocazia lucrărilor de amenajare a spațiilor mănăstirii pentru uzul unor instituții publice, în grădina orașului, și apoi, la insistențele câtorva intelectuali îngrijorați de stricăciunile suferite, în lapidariul de la Mogoșoaia. Pe peretele sudic al bisericii este un ceas solar. Dar vremurile nu au fost prea blânde cu sfântul locaș, ochii sfinților fiind scoși de păgâni, iar pe pereți au apărut iscălituri ale soldaților ruși făcute la 1830, 1848, 1850, 1854.
Fosta mănăstire din cadrul actualului Complex Brâncovenesc a devenit proprietatea Comunei Urbane Râmnicu Sărat potrivit Decretului nr. 372/1873, publicată în Monitorul Oficial nr. 44/1873. În 1875 se execută primele lucrări de amenajare, corpul principal fiind destinat spre a fi folosit de către judecătorie și poliție. În 1911 aici funcționau primăria, poliția, cele două judecătorii (urbană și rurală) și percepția.
