Am fost unul dintre participanţii la lansarea cărţii „Cu cântecul în jurul lumii” de Ioan Bocşa (Ed. Continental, Alba Iulia, 1995) şi despre care, confratele nostru, Constant Călinescu de la „Vremea” a scris, la timpul respectiv, un excelent articol intitulat „Te iubim, Ioan Bocşa”. Acesta viza, cum era şi firesc, acţiunea în sine şi nu CARTEA! Tocmai de aceea ne permitem ca, în rândurile de faţă, să supunem atenţiei cititorilor câteva impresii despre „condeierul” Ioan Bocşa.
L-am suspectat pe acest fiu de moţ de a fi fost miruit de Domnul, nu doar cu harul cântecului, de când l-am auzit dând un interviu unui reporter al Televiziunii Române. Locul ales de reporter era, dacă nu mă înşeală memoria, chiar satul natal, Oarda, sat din Munţii Apuseni, de unde era de fel şi Ion Lăncrănjan! Fraza lui Ioan Bocşa avea o anume gravitate, o încărcătură de sensuri, uneori ascunse, dar cu atât mai bogate în semnificaţii, iar limba rostită, era frumoasă ca un măr înflorit! Moţul gândea bine, cu înţelepciunea unui apostol. Modest, calm, şi de o bunăcuviinţă fermecătoare. Nu de puţine ori am avut sentimentul că, îmbrăcat în costumul lui de cântăreţ al munţilor Apuseni, cu mustaţa uşor lăsată spre bărbie, cu chipul luminat de o flacără interioară, îl am în faţă pe Avram Iancu, în puterea vârstei, pe când mergea cu „jalba la-mpăratul”. Când editorul său a rostit „Vi-l prezint acum nu pe cântăreţul, ci pe scriitorul Ioan Bocşa”, acesta, cu modestia-i recunoscută, a ţinut să-l corecteze: „Nu sunt scriitor. Nu am această pretenţie. E mult prea mult. Eu am scris doar o carte”. Că această carte poartă în pântecul ei un posibil truditor al condeiului, este o cu totul altă problemă! „Am pornit în adunarea acestor însemnări, nu mânat de orgolii sau veleităţi literare, spune cu dezarmantă sinceritate autorul (…). Viaţa şi Dumnezeu mi-au dat şansa rară de a ajunge în atâtea colţuri de lume la care nici nu am îndrăznit să visez”. Cartea reprezintă notele de călătorie în America şi Australia. Consemnările primelor zile din America sunt scrise sub imperiul emoţiei şi al uimirii copilăreşti: „Schimbăm câteva metrouri şi ajungem în inima New York-ului, în Manhatan, în mijlocul zgârie-norilor. Privind în sus, spre spărtura albastră a cerului, aveam impresia că suntem pe fundul unui canal foarte adânc. Rămânem de-a dreptul uluiţi, de cele două minuni arhitectonice, aflate nu departe, una de alta, dar atât de diferite, una impunându-se prin modernismul concepţiei (centrul Kennedy) şi cealaltă prin echilibru, sobrietate şi temeinicie (Catedrala St. Patric)”. Avid de a vedea, de a cunoaşte şi de a şti cât mai multe despre Lumea Nouă, Ioan Bocşa descoperă că America este o lume grăbită, bine organizată, cu dotări tehnice şi edilitare incredibile, dar şi o lume în care se munceşte: „Poate ar fi exagerat să spun că americanii au un adevărat cult pentru muncă, dar în orice caz, există o extraordinară disciplină a muncii (…). De altfel, şi distracţiile (petreceri, spectacole etc.) sunt organizate doar vinerea şi sâmbăta, eventual şi duminica, înainte de prânz, nimeni nu-şi permite să înceapă o zi de lucru obosit”. Referitor la spectacolele susţinute aici, cele mai multe au avut loc în spaţiile special amenajate, pe lângă bisericile comunităţilor româneşti. Pe cei mai mulţi dorul de ţară îi mistuie: „Tătă lumea-i dintr-un neam / Numai eu pe nimeni n-am / Tătă lumea-i dintr-un sânge / Numai inima mea plânge”, spunea Ioan Bocşa. Când ajunge la repertoriul legat de Ardeal îşi aminteşte cântăreţul „preotul plânge, majoritatea celor de faţă îşi duc batistele la ochi, şi-l văd lăcrimând chiar şi pe amicul George (prietenul „american” al cântăreţului n.n.), care e un tip tare”. Moţul nostru străbate America „ogarului cenuşiu” cu fervoarea îndrăgostitului de drumeţie, dar şi cu ochiul versat al omului de la munte. „După Denver, traversăm partea sudică a Munţilor Stâncoşi, munţi sălbatici şi arizi (…) intrăm într-un tărâm de basm, cu o zăpadă neatinsă, impecabilă, de peste un metru grosime (ca-n basmele lui Andersen)”. Despre Las Vegas, copilul din Oarda, consemnează: „Reclamele şi firmele întrec prin lux şi nebunie tot ce am văzut până aici (…), deasupra intrării hotelului Queen, cred că ardeau cel puţin un milion de becuri şi asta, în plină zi”. Despre democraţia americană, acesta spune: (…) aici în America s-ar părea că există o a unsprezecea poruncă «Vezi-ţi de treaba ta». Când i-a propus prietenului său american să-l conducă la Harlem, acesta i-a replicat prompt: „Eu nu merg acolo nici ziua, şi nici noaptea, şi nici un alb, cât de cât conştient
n-ar face-o. Acest fapt m-a făcut să-mi ridic anumite semne de întrebare referitoare la libertatea şi democraţia americană, atât de râvnite la noi”. Ioan Bocşa ne conduce, cu inegalabilul său farmec, pe un traseu ce străbate America, de la Est la Vest sau altfel spus de la Atlantic la Pacific! Moţul are în el un umor zdravăn. Iată ce vedere îi trimite el unui prieten din Alba Iulia, după două luni de umblat prin America: „Multe salutări din însorita Californie. Într-adevăr, aici umblă câinii cu covrigi în coadă, însă aleargă mult mai repede decât la noi”. Cu o impresionantă putere de a recolora, în tonuri vii, imaginile reţinute pe retină, Ioan Bocşa ne invită, alături de el, în Munţii Stâncoşi, în Valea Morţii, sau la „această prăbuşire continuă” care este cascada Niagara, pentru ca, în final, să redevină copilul care este, uitând de sine în fermecata lume a Disneyland-ului. Întors la Bucureşti, primul drum, îl face spre mormântul lui Ion Lăncrănjan, „Lăsând la o parte mândria bărbătească, am vărsat o lacrimă pe locul odihnei veşnice a celui ce a fost şi rămâne pentru mine un mare român şi prieten, BĂDIA ION LĂNCRĂNJAN”. În drumul său spre casă, autorul, a trăit din plin, „bucuria şi liniştea unică pe care ţi-o dă sentimentul că eşti ACASĂ, în mijlocul alor tăi”.
Din ce în ce mai sigur pe mijloacele sale de expresie, notele de călătorie din Australia vin să confirme ideea că insula-continent, de la capătul lumii, este cu totul altceva decât America „ogarului cenuşiu”. Singura trăsătură comună sunt zgârie-norii – construiţi după tipic american şi … disciplina muncii. „Melbourne-ul, ca şi celelalte mari oraşe australiene, este construit după tipicul american: un pâlc de blocuri foarte moderne, unde se află centrul business-ului (…), iar în jur locuinţe ce se desfăşoară pe orizontală, construite în cele mai diverse stiluri, trăsătura lor comună fiind faptul că sunt îngropate în verdeaţă (…). Există aici un adevărat cult al verdelui, spune Ioan Bocşa, fiecare mândrindu-se cu arborii decorativi, ornamentali, gazonul şi florile proprii”. Despre românii din Australia, Ioan Bocşa ne asigură că „sângele apă nu se face”. Drept mărturie, voi aduce câteva din multele întâmplări din timpul spectacolelor, susţinute împreună cu Daniela Condurache, în respectivul periplu australian. Pe la mijlocul spectacolului, toate acestea (acomodare public-scenă n.n.) s-au topit într-o mare lacrimă comună ce a cuprins atât sala cât şi scena (…). În timp ce cântam „Momentul Oaş şi Maramureş”, un spectator, Ion, viitor prieten, îi strigă cumnatului său, aflat la câteva rânduri de scaune mai încolo: „Dacă ăsta mai zice una, eu mă-ntorc acasă ACUM”. Visul lui Ion, ne spune Bocşa, este să strângă ceva bani în Australia, apoi să vină din nou în Maramureşul lui drag. Cel de-al doilea episod relatat se petrece în Adelaide, loc unde cântăreţul a stat „cu un picior în Oceanul Indian şi cu celălalt în Pacific”. Iată episodul: „A doua zi, spectacol de mare suflet. Gazdele mele, familia Trifoi, au venit îmbrăcate în costum popular (el „Oaş”, ea cu ie şi fotă din „Sud”). Ne-am bucurat când am văzut şi alte elemente de costum popular, pe ici-pe colo, între spectatori. Domnul Trifoi, (oşanul) îmi zice: „Aici, frate Ioane, tot poţi să cumperi, tot ce-ţi doreşte inima, numai mamă şi tată nu”. Iată, de altfel, şi tragica poveste a unei familii de moldoveni relatată de cântăreţ: „Cu mulţi ani în urmă, patru fraţi din Moldova vin în Australia. Acum sunt în vârstă şi (…) din ei moare unul într-o situaţie dramatică. Părinţii, din ţară, îi somează pe ceilalţi trei, să facă tot posibilul să-l trimită în ţară, altfel nu vor să-i mai vadă nici pe ei (…). După alţi câţiva ani, părinţii se mută şi ei, definitiv în Australia. Acum sunt în vârstă şi (…) cea mai arzătoare dorinţă a lor este să mai meargă o dată la mormântul fiului lor ACASĂ”. Povestitor înnăscut, Ioan Bocşa, prin cartea sa „Cu cântecul în jurul lumii”, ne lasă întredeschisă uşa nu doar spre lumea sensibilă a cântecului său, ci a întregului univers unde acesta s-a născut şi s-a format ca om, din moment ce, cu emoţia unui copil ştrengar, cu sânul plin de mere domneşti, ne poate spune: „BINE CA LA CASA NOASTRĂ, NU-I NICĂIERI”.
P.S.:
Ioan Bocşa este absolvent al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca în anul 1970. În 1988 apare pe un disc alături de alţi interpreţi din Transilvania, iar în 1990 lansează primul album individual, intitulat „Doru m-o purtat”. După un an lansază cel de-al doilea disc colectiv pe care se găsesc mai mulţi laureaţi ai Festivalului „Maria Tănase”, iar în 1992, în colaborare cu Ana Holdiş Pop, albumul „Dorul meu pe unde trece”.
Prima casetă cu colinde intitulată „Bună dimineaţa, nană” îi apare în anul 1994, urmată de alte casete şi CD-uri, culminând cu „Colindele transilvane” (I, II, III).
A realizat filmele „Baladă pentru Munţii Apuseni” şi „Colinde transilvane”.
În prezent este profesor universitar doctor la disciplina Muzică vocală tradiţională (cânt popular) în cadrul Academiei de muzică „Gh. Dima” şi conducător de doctorate în specialitatea Etnomuzicologie. În paralel desfăşoară şi o bogată activitate de cercetare.
În 1995 publică volumul „Cu cântecul în jurul lumii” despre care am scris şi noi un revelator articol, publicat în revista „Totuşi iubirea” nr. 28 (251) din iulie 1995. Ulterior activitatea de cercetare a folclorului transilvănean capătă noi dimensiuni. Lucrarea „Colinde româneşti”, în două volume, coordonator Ioan Bocşa, va fi premiată de Academia Română cu premiul „Ciprian Porumbescu” în 2005, pentru ca în 2009 să vadă lumina tiparului „Muzica vocală tradiţională din Sălaj”, în două volume.
În acelaşi an nu ezită să-şi destăinuie gândurile în cartea cu caracter autobiografic „Alfabetul gândurilor mele”.
La ora actuală conduce şi instruieşte Ansamblul de muzică tradiţională „Icoane”.
Nicolae Peneş, membru al
Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române