La 31 decembrie 1913, Titu Maiorescu prezintă regelui demisia guvernului său. Suveranul o acceptă, cerând lui Ion I.C. Brătianu formarea noului guvern.
La 31 decembrie 1913, Titu Maiorescu prezintă regelui demisia guvernului său. Suveranul o acceptă, cerând lui Ion I.C. Brătianu formarea noului guvern. Calea pentru aplicarea programului de reforme, agrară şi electorală, era deschisă.
Ionel Brătianu câştigase cea mai mare bătălie a sa de când devenise şeful Partidului Naţional Liberal. Era deci firesc, ca cei care îi fuseseră aproape în crez să facă parte din noua echipă guvernamentală! La 4 ianuarie 1914, echipa ministerială avea următoarea alcătuire:
Ionel I.C. Brătianu – Preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Război
Vasile G. Morţun – ministru de Interne
Emanoil Porumbaru – ministru de Externe
Emil Constantinescu – ministru de Finanţe
Victor Antonescu – ministru de Justiţie
Ion Gh. Duca – ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice
Alexandru Constantinescu – ministrul Agriculturii şi Domeniilor
Alexandru Radovici – ministrul Industriei şi Comerţului
Dr. C. Angelescu – ministrul Lucrărilor Publice
După cum se cunoaşte, acest guvern “A venit ca un guvern al reformelor, dar va fi guvernul sub care România va intra în primul război mondial”. Scopul principal, declarat, al acestei echipe ministeriale era “acela de a pune în practica legislativă programul lansat de Ion I.C. Brătianu la 7 septembrie 1913, respectiv exproprierea parţială a marii proprietăţi şi colegiul electoral unic”. Dar vremurile au hotărât peste capetele tuturor. Sesiunea Parlamentului din toamna anului 1914, care trebuia să dezbată şi să legifereze cele două proiecte de legi va amâna, din cauza războiului, această chestiune “rămânând de veghe, cu toată fiinţa ei, în aşteptarea clipei în care urma să intre şi ea în luptă pentru împlinirea idealului realizării unităţii naţionale depline”. La 19 decembrie 1914, însuşi Ionel I.C. Brătianu va cere amânarea discuţiei reformelor, întrucât “în momentul de faţă, un simţământ de patriotism şi o elementară înţelepciune politică ne impune să amânăm tot ce ne-ar putea dezbina”.
Din momentul declanşării conflagraţiei, guvernul liberal va trebui să hotărască asupra atitudinii ţării, celelalte chestiuni, volens-nolens, trecând pe planul doi!
Consiliul de Coroană, reunit în sala de muzică a Castelului Peleş
Contactele stabilite de Ion I.C. Brătianu cu liderii celorlalte partide conduc spre necesitatea convocării Consiliului de Coroană. Acesta se va reuni în sala de muzică a Castelului Peleş din Sinaia, la data de 21 iulie 1914, ora 17.00, în prezenţa regelui Carol şi a principelui moştenitor Ferdinand. Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre preşedinţii de Consiliu, s-a aşezat în dreapta regelui, iar Petre P. Carp în stânga. La dreapta principelui, Ion I.C. Brătianu, iar la stânga acestuia Alexandru Marghiloman. Cele două grupuri stăteau faţă în faţă. Chestie de protocol, “Ceilalţi ne-am aşezat unde am nimerit”, notează cu umor I.G. Duca în “Memoriile” sale.
Nu vom intra în amănunte, dar este interesant de reţinut lupta aprigă ce s-a dat între cei ce doreau să intrăm imediat în război alături de Tripla Alianţă şi cei ce voiau neutralitatea României. Bătrânul rege prezintă celor 20 de bărbaţi de stat situaţia, după alianţe, amintind de tratatul nostru cu Germania şi Austro-Ungaria din 1883, reînnoit în 1913, concluzionând că datoria românilor este, acum când se dă marea luptă pentru o nouă înpărţire a Europei “să execute tratatele ce ne leagă de Puterile Centrale”. Cei de faţă au convenit ca, după rege, să ia cuvântul opoziţia. I.I.C. Brătianu solicitând să vorbească ultimul! Regele s-a adresat lui Theodor Rosetti care, în intervenţia sa a fost mai mult preocupat “de grija de a atenua lovitura pe care cel dintâi era chemat s-o dea iluziilor bătrânului suveran, decât de ideea de a reda adevăratele sentimente ale unei naturi nelipsite de oarecare nobleţe. În orice caz, cuvintele au impresionat puternic pe rege. Şi nu se aştepta ca şi Theodor Rosetti, unul din intimii lui Carp şi Maiorescu, să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Vizibil, gestul celui mai vechi dintre preşedinţii de Consiliu l-a durut”, consemnează acelaşi I.G. Duca.
Cel de-al doilea vorbitor al opoziţiei a fost bătrânul Petre P. Carp, germanofil convins şi duşman declarat al Rusiei! Fire aprigă, tăioasă, după câteva fraze de introducere, în care tonul apodictic prevala, acesta puse problema tranşant: “Dacă este aşa, care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră. De aceea, fără nicio ezitare cer să mergem cu Tripla Alianţă şi să declarăm război Rusiei”.
Luă cuvântul, apoi, Alexandru Marghiloman care, după ce lectură încă o dată tratatul, şi îndeosebi o anume clauză a acestuia (casus foederis), conchide ferm: “întrucât aliaţii noştri nu au fost atacaţi, ci, dimpotrivă, ei au atacat cei dintâi, consider că este mai prudent să rămânem neutri şi să mai aşteptăm, cu atât mai mult cu cât Italia nu s-a rostit încă”.
Marghiloman a fost ca întotdeauna elegant în formă şi foarte solemn în gesturile lui. Vorbea cu autoritate şi fără îndoială că declaraţiunea lui a fost una din cele mai bune şi mai frumos exprimate, apreciază sincer şi obiectiv I.G. Duca! O dovadă că pe atunci exista “fair-play” politic, nu? Tot din partea opoziţiei a vorbit şi Take Ionescu. El concluzionă că “după o lungă şi dureroasă meditare, nu văd pentru România decât o singură soluţie: neutralitatea armată”.
“În ceasurile mari ale vieţii naţionale, oamenii de stat trebuie să ţină seama de voinţa poporului”
Veni rândul să-şi exprime părerea cei aflaţi la guvernare, liberalii. Fără a minimaliza importanţa celor care au vorbit atunci, punctul de vedere cel mai ferm, dar şi cel mai lucid a fost al lui Ionel I.C. Brătianu, care a spus: “Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost îndeplinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ei. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip (…) Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Problema românilor din Ardeal domină întreaga situaţie, ea a fost pururea punctul negru al Alianţei. În ultima vreme, Austro-Ungaria a făcut totul să înnăsprească până într-atât lucrurile, încât să rupă legătura sufletească a Alianţei. Soarta românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale, oamenii de stat trebuie să ţină seama de voinţa poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi, când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem, deci, neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul”.
Bătrânul Petre P. Carp, de cum isprăvi Brătianu, ieşi din nou la “bătaie”, spunând: “omul de stat e totul, poporul e nimic”, aducând o cascadă de argumente învăluite într-o logică impecabilă. Brătianu, menţinându-se la înălţimea adversarului său, sublinie că “omul de stat nu poate clădi opere trainice decât dacă ştie să fie expresia marilor nevoi şi marilor aspiraţiuni naţionale”.
În finalul acelei astrale zile, bătrânul rege, obosit şi deziluzionat, a mai avut tăria să se recunoască învins: “Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun voinţei d-voastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.
“Un medic la Lucrări Publice?”
I.G. Duca şi C. Angelescu erau pentru prima dată miniştri. Nici unul, nici altul nu au luat cuvântul, ca şi principele Ferdinand. Au urmărit, în schimb, cu sufletul la gură, marea confruntare dintre cele două “tabere” în care se hotăra destinul viitor al României. Doctorul Angelescu îşi aminti, privindu-l pe rege, clipa plină de emoţie când a depus jurământul ca ministru. Atunci regele, comentând portofoliile, deşi în termeni politicoşi, l-a întrebat “un medic la Lucrări Publice?” Nu i-a răspuns nimic atunci regelui. Era prea emoţionat Ar vrea să-i spună acum că Ionel Brătianu l-a chemat şi, între patru ochi, l-a întrebat dacă vrea să facă parte din guvern. “Dar ştii la ce minister? La Lucrări Publice. Ştiu că o să te mire. Dar am nevoie de dumneata acolo, pentru că, în secret, vreau să-mi organizezi serviciul sanitar al armatei. Bătălia pentru România Mare se apropie. Ştiu că vei reuşi acest lucru”. Putea el, dr. Angelescu să-l refuze pe Ionel Brătianu, omul pe care îl aprecia atât de mult? Apoi, organizarea serviciului sanitar era un domeniu de care nu se simţea străin. Profesia şi calităţile de organizator îl îndrituiau să spună DA!
Şi a spus da! Toate acestea şi încă multe altele ar fi vrut să i le spună regelui. Dar regele Carol I era acum doar o umbră a ceea ce fusese cândva. Bolnav şi învins în “bătălia neutralităţii”, părăsi încăperea într-o tăcere apăsătoare, grea… În urma lui “învingătorii”: Ionel Brătianu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu. Mergeau să redacteze comunicatul oficial: NEUTRALITATEA.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Laureat al Academiei Române