Cu câteva zile înainte ca trupele Puterilor Centrale să ocupe Bucureştiul (6 decembrie 1916) guvernul condus de Ionel Brătianu se retrage spre Iaşi.
Cu câteva zile înainte ca trupele Puterilor Centrale să ocupe Bucureştiul (6 decembrie 1916) guvernul condus de Ionel Brătianu se retrage spre Iaşi. În drum, acesta face un popas la Buzău. Alexandru Marghiloman comentează în “Note politice”: <În ziua în care au căzut Bucureştii a avut loc la Buzău un banchet pentru a sărbători înaintarea Principelui Carol la gradul de maior. Discurs rostit de Iliescu şi toasturi. Singur doctorul Angelescu a protestat>.
Iarnă, frig, mizerie. Drumurile Moldovei înţesate de oameni porniţi în pribegie, de frica duşmanului. Boală, tifos, moarte. Parlamentul şi Guvernul sunt acum la Iaşi. Oraşul suportă cu greu uriaşul aflux de oameni. Este în pragul sufocării. De la 75.000 locuitori, a trecut curând de 300.000!
La 11 decembrie 1916 s-a constituit un nou Guvern, de colaborare, aşa cum solicitase regele. A răspuns pozitiv doar Take Ionescu, şeful Partidului Conservator Democrat. În noul Guvern au mai intrat, din partea aceluiaşi partid, C.I. Istrati, D. Greceanu, M.G. Cantacuzino. Doctorul C. Angelescu nu mai face parte din Guvernul nou constituit. Anul 1917 este şi pentru familia Angelescu un an trist. Se vântură tot mai insistent ideea că ruşii, cu acordul aliaţilor, vor să strămute Guvernul şi Parlamentul României în Rusia. Primul ministru face unele precizări în faţa parlamentului: “Rusia ne-a pus în vedere nouă şi alianţilor că nu crede exclusă eventualitatea unei invazii germane în Moldova. Că într-o asemenea eventualitate, probabilă, după părerea Rusiei, acestei puteri nu i-ar fi posibil, în ultimul moment, să facă faţă nevoii de evacuare a guvernului şi a parlamentului, cu familiile parlamentarilor, din cauza insuficienţei căilor ferate ruse. În consecinţă, Rusia cere, prin aliaţi, şi împreună cu ei, guvernului român, evacuarea parlamentarilor români într-unul din oraşele Rostov, Harcov, Herson”.
Deşi, personal, primul-ministru nu credea în posibilitatea ruperii frontului pe Siret, miza pe ideea “paza bună trece primejdia rea”. Dacă frontul nu va fi rupt, parlamentarii şi familiile lor se vor întoarce imediat înapoi. Apoi, mai era un lucru de care Brătianu trebuia să ţină cont. Guvernul rus considera că “dacă guvernul român ar refuza această evacuare, ar făcea-o intenţionat ca să înlesnească prin căderea parlamentului în mâinile germanilor, o pace separată”. Ori el, Brătianu, considera că e în interesul ţării “să nu dăm nici în aparenţă îndreptăţire insinuărilor rău voitoare”.
Prin apelul adresat parlamentarilor, I.I.C. Brătianu considera că aceştia fac un serviciu ţării, dacă vor da satisfacţie cererii de evacuare.
La 22 ianuarie 1917 dr. C. Angelescu, împreună cu familia se afla în trenul ce părăsea laşul, cu destinaţia Rusia. Era împreună cu mai mulţi senatori şi deputaţi. Care era starea sa de spirit? “Între parlamentarii aflaţi în acest tren, scrie Grigore Procopiu, se găsea şi fostul ministru, doctorul Angelescu, care ieşise din Minister cu ocazia colaborării. Fostul ministru, sacrificat pe altarul colaborării, nu-şi putea stăpâni nemulţumirea sa”.
Doctorul Angelescu s-a stabilit cu familia la Odessa şi nu la Herson, întrucât, susţinea aceasta “guvernul a comis o greşeală admiţând oraşul Herson ca loc oficial pentru refugiul parlamentarilor. El susţinea chiar că parlamentarii să nu se ducă la Herson, căci acest pseudo-oraş nu era decât un sat mare. Mulţi dintre parlamentari au imitat pe doctorul Angelescu şi au rămas la Odessa”.
Se pare că dr. C. Angelescu cunoştea foarte bine şi Herson-ul şi Odessa ca să-l aleagă pe cel din urmă. Oraşul Odessa era cel mai însemnat şi mai activ port la Marea Neagră, dar şi unul din cele mai frumoase oraşe ale Rusiei. Oraşul număra în 1917 aproape un milion de locuitori!
Totuşi, au fost circa 14 parlamentari români care au venit de la început în Herson: Jean Atanasiu din Galaţi, Boceanu din Mehedinţi, ambii senatori şi deputaţi, Buceu Spirescu din Ploieşti, Pascal din Giurgiu, Zamfir Filoti din Galaţi, Ionescu Quintus şi Becescu Silvan, ambii din Ploieşti, şi Ion Roman din Constanţa, Barbu Păltineanu din Bucureşti.
Scoaterea tezaurului din ţară a contribuit decisiv la deteriorarea situaţiei financiare a României
Se pare că ideea cu trimiterea parlamentului român în Rusia n-a fost o mutare prea inspirată a noului guvern condus de Ionel Brătianu. Aceeaşi mişcare neinspirată o făcuse şi cu expedierea tezaurului României la Moscova. “În baza protocolului din 14 decembrie 1916, tezaurul, estimat la 314.580.456 lei-aur, a fost expediat în Rusia cu un tren special format din 17 vagoane: în ianuarie 1917 s-a efectuat al doilea transport de 24 vagoane (3 vagoane cuprinzând bunuri ale Băncii Naţionale şi 21 ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni şi ale altor instituţii publice şi particulare, în valoare de 7,5 miliarde lei). În perspectiva istoriei, această decizie a Guvernului – chiar dacă a fost animată de bune intenţii – s-a dovedit a fi nefastă pentru statul român, deoarece tezaurul nu a mai fost restituit României. Scoaterea tezaurului din ţară a contribuit decisiv la deteriorarea situaţiei financiare a României. Pe de altă parte, pentru achiziţionarea de armament şi muniţii, guvernul Brătianu a recurs la împrumuturi externe, care vor greva timp de mulţi ani bugetul României”.
Din nefericire, la puţin timp după ce amintitul tezaur a luat drumul Moscovei (printre care două lăzi cu bijuteriile Reginei Maria, precum şi o mare parte a colecţiei de tablouri a dr. C. Angelescu!) a izbucnit revoluţia bolşevică, fapt care a dus la înlăturarea ţarului. Exact peste un an şi o lună de la trimiterea tezaurului României la Moscova, Guvernul Sovietic notifica ruperea relaţiilor cu România (13 ianuarie 1918). În legătură cu tezaurul românesc, Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu Lenin îl declară “sechestrat”. El va fi păstrat la Moscova şi se “obligă” să-l restituie “în mâinile poporului român”, şi nu ale oligarhiei române!
Au trecut de atunci peste nouăzeci de ani, iar tezaurul n-a mai ajuns “în mâinile poporului român”. Probabil că, în toţi aceşti ani, marele prieten de la Răsărit a considerat că în România tot “oligarhia” a fost la putere! Dialectica puterii poate demonstra orice. Inclusiv hoţia la drumul mare…
Soarta familiei dr. C. Angelescu, plină de incertitudini şi neprevăzut, în mijlocul unei Rusii revoluţionar-anarhice
După declanşarea revoluţiei bolşevice, acel apocaliptic eveniment “care a făcut să se prăbuşească cel mai vast, dar şi cel mai putred imperiu din Europa modernă, imperiul rusesc”, parlamentarii români trăiau cu sabia lui Damocles deasupra capului. La sfârşitul lui aprilie 1917 aceştia primesc, în sfârşit, dreptul de a se întoarce în ţară, dar familiile vor rămâne mai departe în Rusia! Familia dr. C. Angelescu va cunoaşte aceeaşi soartă plină de incertitudine şi neprevăzut, în mijlocul unei Rusii revoluţionar-anarhice! Îngrijorat din această cauză, dar şi indignat de modul cum fusese “debarcat” de la guvernare (dr. Angelescu considera că a fost nedreaptă măsura luată cu el, din motive pe care le va striga, de altfel, în gura mare, imediat după ce Brătianu şi Take Ionescu vor fi hotărât noua formulă a Guvernului ce se voia de “uniune naţională”).
Dar, treptat, treptat, indignarea îi va trece, în schimb îi va rămâne îngrijorarea. Reuşi, în luna iulie 1917, să-şi trimită familia la Paris, pe rută ocolitoare: Suedia, Norvegia, Anglia, Franţa. Descătuşat de grija copiilor, doctorul C. Angelescu reveni la sentimente mai bune faţă de Brătianu. Într-o zi, acesta îi spuse doctorului Angelescu că ţara are nevoie de serviciile lui în America, în calitate de ministru plenipotenţiar la Washington. Dar şi aici exista un “dar”. Tezaurul ţării e secătuit, iar împrumuturile externe canalizate spre procurarea de armament. Cheltuielile ambasadei române vor trebui suportate, dacă se poate, mai spune Ionel Brătianu, din “fondul dr. C. Angelescu”. Nu era nevoie să i se spună de două ori. America trebuia câştigată pentru cauza românească. Acceptă fără să clipească. Pentru o fracţiune de secundă, gândul îndoielii pune stăpânire pe el, suficient să se întrebe, “oare voi reuşi?”.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române