Ajuns în pragul vârstei de 70 de ani, Alexandru Marghiloman s-a gândit să-şi întocmească testamentul […]
Ajuns în pragul vârstei de 70 de ani, Alexandru Marghiloman s-a gândit să-şi întocmească testamentul, nu de alta, dar boala de care suferea, cancer la pancreas, îşi făcea tot mai des simţită prezenţa. Oboseala, durerile, lipsa poftei de mâncare erau semnale, că, în pofida tratamentului făcut sub supravegherea celor mai renumiţi medici din Viena (unde peste puţin timp va fi şi operat), timpul nu ar mai avea răbdare cu el. Cu siguranţă că stresul ultimilor ani – în care războiul cu urmările lui, benefice pentru ţară, dar nefaste pentru el ca om politic, în care lipsa de loialitate a celor pentru care se sacrificase îşi produceau acum efectele. Se simţea nu doar abandonat, ci chiar trădat de unii dintre amicii săi politici. Partidul Conservator – Progresist, al cărui şef încă era, număra din ce în ce mai puţini combatanţi, în pofida eforturilor de a-l menţine la suprafaţa vieţii politice. Simţea instinctiv că lumea se mişca, chiar dacă haotic, într-o cu totul altă direcţie decât crezurile lui de-o viaţă. Era conştient, în acelaşi timp, că boala îl putea răpune oricând. Cu un asemenea diagnostic nu te poţi juca – i-au spus-o şi medicii vienezi. Atunci va trebui să-şi pună ordine în ceea ce avea să rămână în urma lui.
Începe să-şi scrie TESTAMENTUL într-o însorită zi de toamnă, la biroul său de lucru din casa situată pe str. D. A. Sturdza, 14 (fostă Mercur) din Bucureşti. Era în 7 octombrie 1923. Când puse mâna pe toc, simţi cum degetele îi tremurau de emoţie. Fără să vrea, îşi aminti, ca într-o străfulgerare, întreaga viaţă. După despărţirea de Eliza Ştirbei, cea care “fugise” pur şi simplu cu Ionel Brătianu, după 16 ani de căsătorie, el nu s-a mai gândit la un alt mariaj până în ziua când a întâlnit-o pe frumoasa Maria Petrescu. Venea şi ea după un mariaj nereuşit. S-a cununat cu Maria în ziua de 12 iunie 1919, în localitatea Fundeni, judeţul Buzău, localitate în care el ridicase în 1894 o frumoasă biserică cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul”. Clevetitorii, printre care şi Costică Argetoianu – gură spurcată, trâmbiţau în stânga şi-n dreapta că “Marele Marghiloman”, cel care fusese căsătorit cu o prinţesă, ajunsese să se însoare cu o femeie din…lumea de jos. Ce decădere!
Voinţa “lordului valah” în privinţa moştenirii sale
Dar lui nu-i mai păsa acum de răutăţile lor. Ştia foarte bine că alături de Maria a trăit cele mai depline, mai liniştite clipe ale ultimilor ani, deşi au fost vremurile mai mult decât vitrege pentru el ca om politic. Încet, încet începu să-şi capete stăpânirea de sine, acea stăpânire care îl făcuse proverbial printre oamenii politici ai vremii.
Iată, în esenţă, voinţa “lordului valah” în ceea ce priveşte moştenirea sa:
* “Las întreaga mea avere, în uzufruct, soţiei mele, Maria Marghiloman, născută Benedict Petrescu. Ea mi-a fost soţie blândă şi iubitoare şi mi-a dat bucuria anilor mei din urmă (…) mai las în deplină proprietate, soţiei mele Maria, mobilele, argintăria, rufăria, banii numerar, creanţele ce se vor găsi în cele două locuinţe din Bucureşti (str. D. A. Sturdza, nr.14) şi Buzău (Vila Albatros)”.
Referitor la uzufructara averii sale, Alexandru Marghiloman precizează că sunt exceptate: “conţinutul vitrinei din salon în care se găsesc şi amintiri istorice; tablourile şi bronzurile din Bucureşti. Toate acestea trebuie să rămână familiei; cărţile din biblioteca mea din Bucureşti se vor da oraşului Buzău pentru folosinţa instituţiilor de cultură din localitate”.
* Las nuda proprietate a întregei averi nepoţilor mei Mihail N. Butculescu, fiul nepotului meu Nicolae N. Butculescu şi Alexandru Pherekyde, finul meu, fiul nepotului meu Mihai Gh. Pherekyde. Exprim viu dorinţa mea ca unul din aceşti doi nepoţi legatari să adauge numele lui Marghiloman pe lângă numele lui. Dintre cei doi nepoţi Mihai N. Butculescu îşi va adăuga lângă numele său şi pe cel de Marghiloman.
El este tatăl Irinei Vlăduca Marghiloman, trăitor la Frankfurt – Germania, moştenitoarea de drept şi de fapt a postumităţii lui Alexandru Marghiloman.
Printre multe alte obligaţii lăsate uzufructarei Maria Marghiloman, “lordul valah” nu uită să lase una sută mii lei pentru combaterea tuberculozei la copii, precum şi una sută mii lei Societăţii <Obolul> pentru ajutorarea celor năpăstuiţi de soartă a cărei preşedintă a fost, până la deces, sora sa cea mare, Elena Marghiloman Pherekyde.
* Despre caii de curse, Alexandru Marghiloman scrie că aceştia “se vor vinde, păstrându-se elementele de prăsilă, deoarece doresc ca crescătoria mea de pur – sânge să continue, vânzându-se anual produsul”.
Despre casele sale din Bucureşti şi Buzău, Alexandru Marghiloman dă deplină putere uzufructarei să vândă casa din Bucureşti, str. D. A. Sturdza 14, precum şi Vila Adwin din Şoseaua Kiseleff, pentru plata datoriilor şi a legatelor. Pe de altă parte, el cere în testament ca Vila Albatros şi întregul complex de aici (parc, heleşteu, vilele adiacente, padocurile pentru caii săi de rasă etc.) să fie păstrate cu religiozitate, deşi “întreţinerea este foarte costisitoare”.
Testamentul întocmit la 7 octombrie 1923 îi mai adaugă, în timp, încă două “codicile” (25 septembrie şi 11 octombrie 1924) aducând unele “corecturi” legatelor pe care le lasă în urma sa. Subliniem că la data decesului lui Alexandru Marghiloman uzufructara averii, Maria (Petrescu) Marghiloman avea 33 de ani, iar nuzii proprietari: Mihail N. Butculescu – 15 ani (născut 1910), iar Alexandru Pherekyde – 10 ani (născut 1915).
Procesul de degradare a renumitului domeniu
După moartea soţului, Maria Marghiloman a mai locuit la Vila Albatros circa trei sau patru ani, ani în care, din păcate, a început şi procesul de degradare a renumitului domeniu. Cheltuielile erau imense pentru întreţinerea acestuia, impozitele către stat de asemenea, ca să nu mai vorbim că Alexandru Marghiloman lăsase în urma sa unele datorii, dar şi lichidităţi în casă. “Averea mea, spunea el în anii din urmă, s-a cam subţiat”. Cheltuise mult cu boala, dar avea şi ambiţia de a finanţa gazete şi după înfiinţarea Partidului Conservator – Progresist! Şi ar mai fi încă ceva. Alexandru Marghiloman a ştiut, în timpul vieţii, să-şi administreze bine moşiile, avea ca şi părintele său Iancu Marghiloman, geniul afacerilor! Uzufructara averii însă, Maria Marghiloman, n-a avut capacitatea de a respecta cu “religiozitate”, după cum scrie lordul valah, testamentul.
Maria Marghiloman va intra într-un carusel al datoriilor din care nu va mai ieşi până la pământescul său sfârşit, în 1938, la vârsta de 46 de ani. Ceea ce e mai grav, va scrie presa vremii, este că domeniul “Albatros” a ajuns să fie administrat de un escroc de talia lui Ion Tomescu.
“Apa se prelinge pe pereţi molcom, ca un tânguit de cucuvaie”
În articolul “De la Alexandru Marghiloman la…Ion Tomescu” apărut în “Vocea Buzăului” din 13 octombrie 1931 talentatul gazetar Pompiliu Podgoreanu scrie: “Îmi exprim (…) nedumerirea şi indignarea că acea vilă elegantă (…) cu obiectele ei de valoare, cu documentele inedite şi cu acel faimos parc şi eleşteu a ajuns aşa de rău, deşi ar putea constitui o podoabă a oraşului. Şi situaţia dăinuieşte fără ca nimeni să protesteze, fără ca nimeni să se înduioşeze şi să strige: <Destul!> D. Iorga a vizitat-o în treacăt, i-a scormonit arhiva, a luat câteva documente pe baza cărora şi-a întemeiat comunicare la Academie, dar aşa puţin atent cum e d-sa, s-a mărginit numai la atât. Simptomatic, nu?! În definitiv, dacă un oraş întreg tolerează un asemenea sacrilegiu, de ce am pretinde unui trecător, fie el şi Nicolae Iorga, ca să ne scutească de a mai asista la o asemea ruşine (…). În vila lui Marghiloman, în camerele tapetate cu mătase, unde marele om politic venea să se repauzeze după dârzele lupte şi istovitoarea muncă pentru binele acestei ţări, apa se prelinge pe pereţi molcom, ca un tânguit de cucuvaie. Mobilierul, tablourile şi obiectele de artă ce au mai rămas după alegerea domnului administrator, sunt evaluate şi numerotate, iar un ghid sau aşa ceva – probabil parodie a eleganţilor lachei de altădată – e dispus să te întrebe imediat: cumperi ceva? (…) Şi un oraş întreg tace! Admirabil!
Nu s-ar putea oare ca din acest oraş cu 37.000 locuitori, în frunte cu primăria, prefectura, atâtea bănci şi instituţii particulare, să se găsească cineva care să înţeleagă că acea podoabă ar putea fi întrebuinţată pentru altceva decât ca o sucursală a d-lui Ion Tomescu? O şcoală, un internat, un ateneu popular (…) şi orice altceva decât ceea ce este astăzi, s-ar putea face acolo. De ce o asemenea nepăsare faţă de memoria lui?” – se întreabă cu indignare autorul articolului.
Dar acesta nu este decât începutul Odiseei Vilei Albatros. În episodul următor vom arăta că şi acum, după 86 de ani de la trecerea în eternitate a lui Alexandru Marghiloman – Vila Albatros a rămas o relicvă în care noaptea sălăşluiesc doar păsări de pradă, cucuvae şi sinucigaşi. Măreţ trecut, tragic destin!
Nicolae Peneş este Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Laureat al Academiei Române