S-au scurs mai bine de opt decenii de la trecerea în eternitate a omului politic Alexandru Marghiloman, dar o carte despre viaţa acestuia, cu luminile şi umbrele ei, încă nu a fost scrisă. Ca fiu al Buzăului, am considerat de datoria noastră să încercăm o repunere în drepturi, în spiritul adevărului istoric, a existenţei pământene a acestei personalităţi de excepţie. Din păcate, cărţile de istorie, scrise înainte, dar mai ales în anii comunismului, l-au prezentat pe Alexandru Marghiloman posterităţii drept un trădător al interesului naţional. E timpul să ne întrebăm, dar mai ales să răspundem cu argumentele adevărului istoric: a fost Alexandru Marghiloman un trădător de neam?
S-au scurs mai bine de opt decenii de la trecerea în eternitate a omului politic Alexandru Marghiloman, dar o carte despre viaţa acestuia, cu luminile şi umbrele ei, încă nu a fost scrisă. Ca fiu al Buzăului, am considerat de datoria noastră să încercăm o repunere în drepturi, în spiritul adevărului istoric, a existenţei pământene a acestei personalităţi de excepţie. Din păcate, cărţile de istorie, scrise înainte, dar mai ales în anii comunismului, l-au prezentat pe Alexandru Marghiloman posterităţii drept un trădător al interesului naţional. E timpul să ne întrebăm, dar mai ales să răspundem cu argumentele adevărului istoric: a fost Alexandru Marghiloman un trădător de neam? Ce spun arhivele şi presa, oamenii politici ai vremii în acest sens? “Omul şi-a servit patria şi tronul sub doi regi, cu credinţa unui câine, omul care prin sine însuşi s-a ridicat la cea mai înaltă culme a valorilor patriotice, a sfârşit prin a primi în inima care a bătut acolo unde era România, săgeata epitetului de trădător”, scria “Acţiunea Buzăului” la 25 octombrie 1936. Această gravă acuză, din păcate, cu foarte mici excepţii, continuă, mai mult sau mai puţin voalat, până în zilele noastre. Nimic mai dureros şi mai nedrept pentru memoria acestui strălucit fiu al pământului buzoian.
Sacrificându-şi, cu bună ştiinţă, cariera politică, şi-a asumat răspunderi enorme în cel mai greu moment istoric al României moderne, acceptând să fie prim-ministru în vederea încheierii păcii cu Puterile Centrale, când trei sferturi din ţară era sub ocupaţie. Cu tenacitate şi diplomaţie, sub presiunea tot mai puternică a “învingătorului”, în vederea semnării tratatului de pace, el a reuşit să salveze DINASTIA ŞI ARMATA, fără de care România n-ar fi putut reintra în război pentru reîntregirea neamului. Pacea de la Bucureşti (24 aprilie 1918 – s.v.) – cu toate consecinţele ei dureroase pentru statul român – a fost pentru Alexandru Marghiloman unica modalitate de a înţela, prin tergiversare, vigilenţa şi aroganţa prezumtivului învingător, în aşteptarea orei astrale când România, cu ajutorul lui Dumnezeu şi sacrificiul armatelor române şi aliate, îşi va putea înfăptui destinul său istoric, formarea României Mari!
Nu-i mai puţin adevărat că, deşi răzleţe, au fost şi voci care au recunoscut rolul de sacrificiu jucat de Alexandru Marghiloman în cea mai mare conflagraţie de la începutul secolului al XX-lea, la care România a fost parte. “Marghiloman a avut patriotismul să accepte, din iniţiativa primului ministru Ionel Brătianu, cu care obişnuia să aibe tainice convorbiri săptămânale, spinoasa sarcină a discuţiilor cu miniştrii Germaniei şi Austro-Ungariei la Bucureşti, pentru a juca la caz de mare restrişte, cartea înţelegerii cu Puterile Centrale”, scrie Dan Amedeo Lăzărescu (“Magazin istoric”, nr.2/1997). Istoricul C.C. Giurescu avea să noteze şi el în “Memorii”: “A fost criticat, uneori cu înverşunare, pentru faptul că a format guvernul din 1918 care a semnat tratatul de la Bucureşti. Trebuie să recunoaştem acum, din perspectivă istorică şi privind lucrurile cu obiectivitate, că Marghiloman a acceptat atunci un rol de sacrificiu”.
În afară de cariera politică, desfăşurată pe durata unei jumătăţi de veac, Alexandru Marghiloman s-a dovedit şi “un mare avocat, poate cel mai mare al acestei ţări” – după cum aprecia I.G. Duca în “Memoriile” sale. Şi să nu uităm că aceste opinii veneau de la un adversar politic! Ca orator, la tribuna Parlamentului, Alexandru Marghiloman poate fi pus alături de marii cuvântători ai timpului său: Titu Maiorescu, Take Ionescu, Al. Lahovari, P.P. Carp, C.C. Dissescu, B.Şt. Delavrancea etc.
Dincolo de preocupările politice, Alexandru Marghiloman a fost unul dintre pionierii hipismului românesc, cu caii pur-sânge crescuţi în herghelia de la Buzău câştigând nenumărate premii naţionale şi internaţionale. Şi ar mai fi ceva: Alexandru Marghiloman a fost, prin ţinută şi comportament, un adevărat “lord valah” – cum fericit l-a numit în scrierile sale Petre Pandrea. Acida butadă a primei sale soţii, prinţesa Eliza Ştirbei, că “la el totul e fals în afară de argintărie”, nu se susţine. Dimpotrivă. Viaţa i-a dovedit că fostul soţ, devenit din 1914 preşedinte al Partidului Conservator, nu era cu nimic mai prejos faţă de viitorul său tovarăş de viaţă, marele om de stat, Ionel Brătianu!
Astăzi, când viaţa politică din România îşi devorează cu atâta fervoare fiii, mai mult sau mai puţin instruiţi ori dotaţi pentru “politichie”, ultimele cuvinte scrise de Marghiloman în însemnările sale politice au fost: “Mă duc, oricând s-o încheia viaţa mea, cu conştiinţa mea în pace. Am greşit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat şi mi-am iubit ţara (…). Eu am intrat în politică bogat şi ies sărac, dar cu mâinile curate”. Cine are urechi de auzit, să audă!
În încheiere, cuvintele lui Nicolae Iorga sunt mai mult decât elocvente: “Alexandru Marghiloman a fost tragica victimă a unor grozave împrejurări (…), o podoabă a vieţii noastre politice”.
Biografie
– născut la 27 ianuarie 1854 în Buzău, într-o familie cu o avere considerabilă.
– după absolvirea colegiului “Sfântul Sava”, se înscrie la Facultatea de Drept şi la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris.
– în anul 1878, obţine doctoratul în Ştiinţe Juridice şi Politice.
– revenit în ţară, urmează o carieră de magistrat, fiind procuror (8 iunie 1879) şi judecător (4 octombrie 1880) la Tribunalul Ilfov. Demisionează din Magistratură pentru a deveni “avocat al statului”.
– ca ministru de Finanţe, elaborează o serie de legi, cea mai importantă fiind legea administrativă a falimentelor.
– după retragerea din viaţa politică a lui Titu Maiorescu, pe 4 iunie 1914 este ales preşedinte al Partidului Conservator.
– s-a numărat printre cei mai mari moşieri ai ţării. Crescător şi proprietar de cai de curse, a fost animator al curselor ecvestre în ţara noastră.
– este fondator al Băncii Generale Române şi al Băncii Agricole şi unul din principalii deţinători ai Societăţii de asigurări „Generala”.
– se stinge din viaţă pe data de 10 mai 1925, la vârsta de 71 de ani.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române