Gheorghe Ciobanu (n. 17 iulie 1932, Mizil) e o personalitate cu totul aparte în arta plastică a contemporaneităţii, el transferând clasicismul pictural în cea mai neistovită modernitate, chiar până în zonele neînchipuite ale tehnicităţii artistice. Impozantul său ALBUM, apărut anul trecut la Editura Alpha MDN, are o geografie absolută, atent altitudinală. Un artist contemporan cu toate timpurile deodată. E o măreţie să ţi se ivească prilejul să scrii despre un mare creator provocator al propriilor tale contemplări.
Un astfel de album cuprinde o respiraţie anume, „grea”, de o măreţie înnăscută, cu mult polen. L-am răsfoit cu încetineala mea bătrânească – şi am descoperit flăcări care ţâşnesc din ramele şi planetarismul său!
Am obiceiul „laş” de a citi prefeţele, postfeţele, notele critice ale unui astfel de creuzet impunător precum acesta, al lui Gheorghe Ciobanu, după ce mi-am retrezit în memorie armonia expoziţiilor sale (văzute, din păcate, fragmentar), după ce mi-am şlefuit ochii pe lucrările lui, ca mai apoi să-mi adun „apele toate” într-o viziune unitară, proprie şi sfioasă, dar total strivitoare. Autorul a multiplicat Numărul ideilor lui plastice până la sferă (vezi „Planetele”), acolo unde se termină finitul şi începe increatul.
Gheorghe Ciobanu e un înotător fabulos prin toată materia şi formele artei. Acuitatea până şi a unor chipuri e înşelătoare, ea, de fapt, nu se termină niciodată, figurile nestingându-se în timp, ci reconcentrându-se, succesiv, până în forma lor originară: sfera. Alteori priveşte, avertizator, fragmentizarea, precum în „Moară de apă la Lopătari”, „Flori de câmp” sau „Nucleu”, în toate stăruind o fluiditate magnetizantă care traduce pericolul unei demoleculizări a universului, a uzurii lui dramatice. Artistul adună neliniştit rămăşiţele acestui supraplus pentru a salva câteva embleme mărturisitoare ale unei civilizaţii în dezvoltare.
Un om ca el, ca artist, a ştiut să asculte şi tunetul interior al pietrei, şi unduitatea sunetului universal. El a pictat şi pe petale, şi pe pleoape, şi pe cristale, dar şi pe aripi de asteroizi.
Albumul e străbătut călduros de canalele vii ale unor fotografii de familie ori imagini de la diverse vernisaje din ţară şi străinătate – esenţiale repere ale unei biografii neobişnuite.
Grafica lui e graţioasă şi abisală, reflectată într-o etherizare vaporoasă. De fapt celestitatea este una din laturile şi obsesiile spaţiale ale lui Gheorghe Ciobanu. Chiar şi lucrările în ceracolor au ceva sticlos şi transparent, de o poezie cuceritoare. Nudurile lui sunt plutitoare, caii baletează, bisericile se înalţă într-o aură discretă, planetele sunt suspendate în cer cu licăriri de lacrimi omeneşti, pământul pare a se smulge din el însuşi într-un imens impuls cosmic.
Trecând de la portretul-foto la replica lui autoportretistică, artistul extrage numai acele trăsături care să-l preia din carnalitate şi să-l dăruiască duhului primordial, cu simplitate îngerească, fără a-i stinge însă plasma divină, scânteietoare, reconfortantă. Bunăoară, în alt compartiment (predominant), el scoate din amorţeala ei patriarhală rumoarea satului românesc de odinioară. Pentru Gh. Ciobanu locuinţele ţărăneşti sunt vii, el le portretizează asemenea ca pe bătrânii cu faţa scorţoasă de presiunea vremii, scrijelind crusta de temeinicie care, de fapt, îi eternizează.
Deşi unic inovator pentru care a primit premii şi distincţii internaţionale (vezi „Planete”), el impresionează prin „vetusteţea” naturii sale plastice, amintitoare de tehnica isihastă a lui Ioan Andreescu (v. „Crâng”, „Casă veche”, „Chioşc de ziare”, „Vase şi cărţi”, „Cap de bătrân”, „Natură statică”, „Wiena”, „Autoportret” ş.a.).
Bogatul material ilustrativ al acestui ALBUM tranşează etape şi intersectări, de la familiar la neantic. Chiar şi portretele clasice se desprind din amorţeala lor academică. Ele se apropie, respiră, par dispuse unui dialog prompt. Străzile năvălesc în propria ta intimitate, într-o recunoaştere reciprocă de ani şi ani, chiar şi uzinele capătă moliciuni umane, ferite de rigiditatea fioroasă proletcultistă. O moralitate fermă pânzeşte şi înconjoară natura lucrurilor, acumulându-le într-o armonioasă aureolă.
Umanul, blândeţea, iubirea, smerenia stau la baza artei plastice a lui Gheorghe Ciobanu. Ca un uriaş asteroid, el ştie să intre în atmosferă fără să se dezintegreze. El a ajuns de mult la esenţă, fapt remarcat de toţi criticii de artă. Limpezimea modestiei lui îl iluminează şi acum la cei 80 de ani.
Pictura lui Gheorghe Ciobanu nu este verbală – ci sintetică, uneori mistică. Ea este economică, n-are nevoie de destrăbălări coloristice – ci de concentricitate, ceea ce şi are. Aşa a ajuns el la superbul ciclu sideral, sub formulă total personală, PLANETELE, de care am mai amintit. Artistul e un penel ce stinge zorii naşterii ori desfacerii lumii, scormonind prin simetriile rotunde ale universului. Uneoriu, mă repet, din extaz. Pudicitatea lui este egală cu cea a sfinţilor. El pătrunde în realitatatea dilatată uimit şi miruit de multitudinea formelor, arhetipurilor şi culorilor lăsate cândva de Dumnezeu pe pământ. Chiar şi în celebrele sale portrete dar şi autoportrete arată ca un schimnic (ori schimnici) voiculescian, cu dioptriile dilatate asupra unui adevăr al lumii, pe care numai artistul îl revelează.
Fantastică este, de exemplu, exorcizarea unor cupluri (sau tripluri) de cântăreţi-instrumentişti sau dansatori care elimină prin vibraţia lor schematică partea inutilă şi trecătoare a cărnii, lăsând spiritele să se scurgă singure în lumină, ca în altare. E o pictură armonică, uneori dulce, dar aspră în moralitatea ei, cea care îţi înfricoşează bucuria şi îţi încântă înfiorarea.
După ce am antologat titlurile tablourilor sale, am realizat structura integrală a unui poem, sublim, aproape ca o cheie secretă. Un artist care ştie să lucreze (în sensul de a crea) atât de subtil şi în pastă-ulei, şi în peniţă, şi în ceară, şi în cărbune şi în dimensiune sau în aquarelă, şi în minereul ascuns al fiinţei, andreescian (era să scriu eminescian), nu poate fi decât un slăvit – un maestru!
În esenţa sa, pictura lui Gheorghe Ciobanu are o austeritate pură, „ţărănească”, sănătoasă, ferită de manierismul stradal ori salonoid, are o sevă puternică de stejar neintimidat de tunete şi fulgere trecătoare. De aici i-a venit ideea „triumfului” astral al sferoizilor, al perfecţiunii încătuşate în rază şi diametru, în nucleon. El, de fapt, a redescoperit (sau a dăruit) o nouă dimensiune artisticului. De la colaj până la rotunjimea formelor ameţitoare, Gheorghe Ciobanu a străbătut desculţ universul fierbinte şi l-a pipăit în toată anatomia sa, în toată structura sa pluriplanetară, de la o casă ţărănească, de la un arbore, de la om până la stea.
Albumul în sine e un unicat. Anexele foto şi reproduceri din presa lumii, plus textele pe care le-am savurat, ocolindu-le iniţial, pentru a-mi păstra prospeţimea impresiei, sunt un alt teritoriu fabulos, care face din acest „palimpsest” o ofrandă contemporaneităţii. Simbolul autoportretului de pe coperta acestei „antologii” poartă subtil schematismul naturii înseşi la care se adaugă culoarea plină de substanţă transumană.
E o OPERĂ supravegheată. Creatorul – maestrul Gheorghe Ciobanu – are înălţimea necesară de a-l privi pe Dumnezeu în pleoape.
P.S.: Despre numeroasele premii şi distincţii naţionale şi internaţionale acordate pictorului Gheorghe Ciobanu vom reveni altă dată. Pe plan local el este „Cetăţean de onoare al municipiului Buzău”, distincţie care îl onorează pe purtător, dar şi pe edilii oraşului. Sper!