A vorbi despre Eminescu, indiferent de împrejurare, de loc și de timp, este o bucurie, dar și un sacrilegiu. Sentimentul bucuriei ne este ocrotit de gândul ascuns, nemărturisit, că Eminescu e veșnic cu noi, că trăiește în noi, indiferent de anotimp ori de furtunile vremurilor.
„Pecetea pe care a aplicat-o geniul acestui poet pe ceara sufletului românesc este singura pecete care nu s-a ros de dintele vremii (…). Opera lui a pătruns până într-atât mentalitatea celor ce vorbesc și scriu românește, că urma ei nu se poate șterge pe veci: frumusețea verbului eminescian va sta încrustată deasupra între podoabele sufletului românesc, cât timp acesta va exista”, scria, cu multe decenii în urmă Constantin Rădulescu-Motru, în „Noua Revistă Română”. {i atunci, vă întreb, ce bucurie spirituală mai mare putem trăi noi, azi, decât acest adevăr prefigurat de filozof? Eminescu, ca nimeni altul, a răscolit la rădăcina vremurilor bătrâne să se găsească pe sine și să se cunoască. A săpat într-un an cât alții în decenii. Tocmai de aceea, meteorica-i viață i-a fost un calvar. Un calvar asumat cu bună știință. La capătul căutărilor a găsit LUMINA, „cuvântul ce exprimă adevărul”. Limba, sufletul, durerile și bucuriile neamului său – sinteză astrală a unei existențe străvechi – Poporul român. Magul Eminescu domină Timpul, Eternitatea. Timpul vital, timpul cosmic e al lui. Celălalt, al „uzurii, al îmbătrânirii și morții” e al nostru, cum ar spune Mircea Eliade. „Viermele vremurilor roade în noi” scrie POETUL undeva. Roade, da, în fiecare din noi, dar nu în EL! Tocmai de aceea „nemuritor în înțelesul permis al cuvântului este numai Eminescu”, ne amintește același Constantin Rădulescu-Motru.
„Poet, profet, legislator, ca Solon, ca Numa, ca Empedocle, el a rostit, în cadențele sale, fapte eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chivernisește relațiile dintre noi și strălume, dintre români și energiile care zac în corpul diafan al patriei”, ne amintește și Dan Botta, în eseul „Theogonia eminesciană”.
Spuneam la început că a vorbi despre Eminescu este nu doar o bucurie, ci și un sacrilegiu. De ce sacrilegiu? Pentru simplul motiv că în catedrală nu se vorbește. Opera lui Eminescu este catedrala neamului românesc. Acolo doar EL slujește. Doar EL cuvântă. În rest e meditație, evlavie și reculegere. Atunci, ne întrebăm, de unde îndrăzneala sinucigașă a pictoriței Florența Ionescu de a ne incita, tulbura, cu acest dialog plastic, „Eminescu – vers și culoare”?
Faptul că vine din dulcele târg al Ieșilor, unde pașii poetului mai fac să tremure de emoție și acum frunzele bătrânului tei din Copou, să fie o scuză? Tot ce se poate. Oricum, vina nu îi aparține integral. La 15 ianuarie 1994, cu prilejul vernisării integrale a expoziției „Eminescu – vers și culoare” (datorită spațiului restrâns, pictorița ne propune acum doar 24 de tablouri din cele 39 existente), academicianul Constantin Ciopraga aprecia că: „Modul în care a tălmăcit, a interpretat opera eminesciană și a căutat răspunsuri, Florența Ionescu (…) ne duce spre mit, spre basm, spre legendă, spre acel Eminescu al irealității. Cert este că această expoziție are o coerență, că ne introduce într-o atmosferă eminesciană tipică.”
Venind la București, pictorița Florența Ionescu și-l face complice și pe criticul de artă Valentin Ciucă. În martie 1997, la Centrul Cultural Francez, acesta nu se sfia să recunoască: „Am fost complice atunci când a încercat să-l ilustreze pe Mihai Eminescu”. Dar, luându-și măsuri de precauție, criticul nu uită să precizeze că „Un om de cultură medie știe că acest lucru este utopic și ratat din capul locului. Cum să faci vizibil invizibilul, cum să sondezi insondabilul, și, mai mult, cum să dai masă și corporalitate lucrurilor eterice?”
În pofida acestor adevăruri axiomatice, Valentin Ciucă asertează, totuși, că „oamenii de condiție intelectuală rafinată, nu s-au sfiit să adere la acest proiect utopic.”
Ba, mai mult. Chiar cel ce vă vorbește acum, convins fiind că poezia cu foarte mari dificultăți poate fi „translată” către un alt limbaj artistic, mai ales plastic, se lasă și el sedus (la figurat, evident) de pictorița ieșeană atunci când scria în nr. 4/1996 al al revistei „Paideia”.
Chiar dacă are conștiința faptului că la început a fost cuvântul, Florența Ionescu face abstracție de acest adevăr. Pentru ea, CULOAREA, ca și cuvântul, „vede idei”, intuiește drame (uneori tragedii), armonizează contrarii, învinge prejudecăți etc. Pentru Florența Ionescu universul se mișcă în spațiu și timp pe coordonatele culorii, spectrul luminii estompându-și nuanțele pe măsură ce drama cunoașterii de sine devine tot mai profundă. Asumându-și, ca și poetul, vina de-a suferi „de-ntreg universul”, Florența Ionescu insistă să ne convingă de primatul culorii asupra cuvântului. Artista are, suntem convinși, sentimentul că acest gest de nesupunere biblică este unica ei șansă de supraviețuire.
N.B. Acest eseu a fost rostit de subsemnatul în 15 iunie 1998, la vernisajul expoziției „Eminescu – vers și culoare”, eveniment la care a rostit o excepțională alocuțiune și cărturarul Zoe Dumitrescu Bușulenga. Gazda expoziției a fost Muzeul Literaturii Române din Bulevardul Dacia din București (actualmente dispărut).
Nicolae Peneș
Membru al Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române