Cazurile în care un autor a uimit la senectute prin cărțile lui nu sunt prea multe în cultura română. și de aceea, mi se pare că omul despre care aștern aceste rânduri – un astfel de caz – merită cu asupra de măsură un loc și printre cei care, cum se spune îndeobște, „lasă ceva în urma lor”. Iar acest ceva, se înțelege, s-a materializat/se materializează în cărți care au ceva de spus celor ce vor veni după noi, constituindu-se în mărturii (deopotrivă documentare, dar și sentimentale, sufletești adică) convingătoare despre vremuri și oameni, despre anume întâmplări și
evenimente,despre ambianțe sociale și culturale etc.
Omul are, ca să zic așa, printr-o simplă coincidență „onomastică” un nume parcă predestinat: Peneș – trimițând numaidecât cu gândul la celălalt Peneș, celebrul personaj din nu mai puțin celebrul poem al lui Alecsandri, „Peneș Curcanul” – dorobanțul care se întorcea încărcat de glorie de pe câmpurile de bătaie ale Războiului de Independență.
Numai că Peneșul nostru (aci ca nume de familie, dar cu prenumele Nicolae) s-a făcut și continuă să se facă cunoscut și apreciat pe un alt plan, nu mai puțin interesant: literatura. Nu numai beletristica, ci și cealaltă literatură, de un mare interes pentru cititori, cea inspirată de valorile mari ale României, de personalitățile acesteia, uneori prea puțin sau chiar deloc reevaluate, reconsiderate, readuse în atenția lumii de azi. Alexandru Marghiloman, omul politic controversat, însă cu un mare rol în istoria modernă a României, este, poate, exemplul cel mai grăitor în acest sens. Dar nu numai el, ci și Caragiale, dar și doctorul Constantin Angelescu, căruia Nicolae Peneș îi scrie „povestea vieții”, pilduitoare pentru multe generații de ieri, de azi și de mâine.
Îmbrăcat în costum popular
În urmă cu cincizeci și mai bine de ani, când l-am cunoscut eu, Nicolae Peneș, astăzi socotit pe bună dreptate ca unul dintre cei mai de seamă cărturari ai Buzăului contemporan, era un tânăr de un entuziasm de-a dreptul molipsitor, cu idei și inițiative culturale remarcabile, drept pentru care s-a înscris (ori a fost înscris de diriguitorii culturii locale) pe o traiectorie importantă în epocă: a activismului cultural. Haina de instructor sau de metodist la Casa de Cultură, de organizator al unor manifestări ce presupuneau prezența unui public numărabil în sute și chiar mii de persoane, dar și de editor al unor culegeri de folclor (ca să nu amintesc decât puțin dintr-o mai largă paletă de „sarcini” asumate cu bună știință) i se potrivea lui Nicolae Peneș, cum se spune, ca mănușa.
„Pe urme de baladă“ este un festival muzical-folcloric vechi de câteva decenii și se desfășoară pe minunatele plaiuri ale Munților Buzăului în plină vară, bucurându-se de unanime aprecieri din partea localnicilor sau a turiștilor dornici să cunoască meleagurile pe care s-a năcut Vasile Voiculescu și pe care se află unice monumente istorice sau naturale: locuințele rupestre, săpate în piatră, Vulcanii Noroioși ș.a. Puțini mai știu, însă, că amintitul festival a fost inițiat și organizat de către Nicolae Peneș, după cum tot puțini mai sunt și cei care știu că – implicat trup și suflet în fenomenul artistic local – acest om era, el însuși, unul dintre cei care au îmbrăcat costumul popular și au jucat pe scenele amenajate în aer liber sau pe cele ale unor instituții din Buzău sau din județ.
Amintirea Cenaclului „Sahia“
Așijderea, nu sunt mulți nici cei care își mai amintesc că prin anii 1960-1965 unul dintre cei mai activi membri ai unui cenaclu literar ajuns vestit în toată țara (este vorba de Cenaclul „Al. Sahia”, din care și-au „luat zborul”, la diferite intervaluri, scriitori precum Ion Gheorghe, Ion Băieșu sau Gheorghe Istrate) era tot acest om, cel care pe atunci scria nu numai versuri (că doar, vorba lui Alecsandri, „Românul s-a născut poet”), cum făceau mulți alții la vârsta lui, ci și inspirate (și mai ales „penetrante”) texte pentru brigăzile ce se numeau, în spiritul epocii, „de agitație”, iar creațiile cu pricina erau aplaudate la scenă deschisă prin mai toate satele fostei regiuni Ploiești – din care s-a desprins mai târziu județul Buzău, cu granițele lui de azi.
Nicolae Peneș, de care mă leagă o îndelungată și frumoasă prietenie, a rămas – sub aspectul entuziasmului și al dăruirii întru lucruri și fapte frumoase – același și azi. Numai că, odată cu trecerea anilor, omul s-a maturizat pe deplin, și-a orientat munca și ideile spre alte orizonturi – de unde și un posibil bilanț bogat, variat, interesant în ce privește creația.
În echipa lui Adrian Păunescu
Punând față în față, sau alături dacă vreți, portretul lui din anii 1960-1965 cu cel de azi (mă refer aci nu la portretul care-i imortalizează chipul pe hârtie, ci la cel al creatorului) aproape că nici nu-ți vine să crezi că este vorba de unul și același personaj. Cine ar fi putut gândi că insul se va manifesta plenar și cu succese recunoscute de toată lumea în domeniul publicisticii, dar și în cel al istoriei culturale, ori în cel al memorialisticii? – întrebare retorică, desigur, fiindcă răspunsul vine numaidecât: Nimeni.
Din acest punct de vedere, Nicolae Peneș și-a canalizat energiile mai întâi în publicistică. Zeci (dacă nu cumva sute) de articole (reportaje, anchete, interviuri, monografii de localități) au văzut lumina tiparului în revista „Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. O publicație care, orice ar spune un cârtitor sau altul, reprezenta un fel de avanpost al presei românești înainte de 1990. și, pornind tot de la o serie de materiale apărute în amintita revistă, s-a creionat și cel dintâi volum semnat de Nicolae Peneș – „Pagini din procesul asasinului Mihaelei Runceanu” (1990), urmat de al doilea „Un cântec ucis” (1991).
Dorința de a-și vedea numele „adunat pe-o carte” nu a fost/nu este pentru acest om un moft, ci o necesitate. Altfel cum s-ar explica bogata sa bibliografie, cu titluri pe cât de variate tot pe atât de interesante? Iată-le: Fundația Dalles (1996, în colaborare cu Brândușa Negulescu), I.L. Caragiale comersant la Buzău (1997), Dr. C. Angelescu – povestea unei vieți (1998), Orașul cu statui furate (2001), Buzăul, dincolo de bariera Brăilei (2003), Mărturiile unui luptător (2005), Tăcutele iubiri (poezie, 2005), Alexandru Marghiloman, lordul valah (2007-2008), Orașul cu castani și amintiri (trei volume, 2010-2011).
Firește, despre fiecare din titlurile mai sus consemnate aș putea scrie pe larg, întrucât o merită fiecare. Dar spațiul nu mi-o permite. Voi spune doar că Nicolae Peneș practică un stil simplu, colocvial, plăcut la lectură și, fără îndoială accesibil tuturor cititorilor.
Premiat de Academia Română
Nu în ultimul rând trebuie menționat că monografia lui Al. Marghiloman a fost încununată cu „Premiul Academiei”, ceea ce spune mult despre valoarea cărții, dar și despre acribia autorului,
despre competența cu care s-a aplecat asupra acestei mari figuri a istoriei noastre politice.
Nicolae Peneș este un împătimit iubitor al Buzăului natal, oraș pe care nu l-a părăsit niciodată și pe care, atunci când împrejurările vieții l-au făcut să stea vremelnic departe de el, l-a regăsit de fiecare dată cu bucuria cu care îți regăsești o rudă apropiată ori un prieten pe care nu l-ai mai văzut demult. și spune și asta ceva.
Despre acest om se pot scrie multe, ca și despre cărțile lui, cum spuneam mai sus.
Nu mă îndoiesc și nu-mi fac concesii conștiinței afirmând că Nicolae Peneș „sfințește locul” prin tot ce a făcut și face și azi pentru orașul lui.
La rându-le oficialitățile municipului l-au recompensat cu diplome și medalii și ca o încununare a prețuirii, l-au declarat „Cetățean de Onoare al Buzăului”, așezându-l astfel, printre cei mai valoroși concitadini.
Dincolo de tot și de toate (ori, mai bine zis, alături de toate), însă, am remarcat la el un adevărat cult al prieteniei – floare rară în vremurile de azi, când invidiile, ranchiunele și toate celelalte rele bântuie prin viața și prin sufletele contemporanilor noștri.
Nicolae Peneș – un cărturar, un scriitor, un prieten adevărat.
De aceea cred că pe un alt plan și-n alte vremuri, desigur, acest om poate fi așezat lângă celălalt Peneș, omonimul lui, „Curcanul” lui Alecsandri…
scris de Florentin POPESCU
Articol apărut în revista „Litere”, Anul XIV, nr. 7-8 (160-161) – iulie-august 2013, Târgoviște.