Indignat şi contrariat de furtul „Rugăciunea” a marelui sculptor Constantin Brâncuşi din Cimitirul „Dumbrava” din Buzău scriam în luna mai a anului 1995 în ziarul „Vremea” al lui Adrian Păunescu un vehement articol intitulat „Oraşul cu statui furate”.
Nu-mi puteam explica cum de au reuşit nişte netrebnici să dea „lovitura” în cel mai mare cimitir al urbei, situat în inima oaşului fără ca poliţia sau administraţia cimitirului să nu se îngrijească de paza valorilor spirituale ale Buzăului. Reproducem acum acest acuzator articol publicat cu circa 18 ani în urmă. De unde aveam să ştiu că peste puţin timp hoţii de artă vor da din nou lovitura la Buzău!
** *
Războiul lăsase la Buzău, ca-n majoritatea oraşelor ţării, doar zgură şi urât. Copilul ce eram, cu pantalonii scurţi şi părul vâlvoi, privea cu uimire la turnul cu ceas al Palatului Comunal, mândria urbei, amputat de o lovitură de tun! Zăcea tăcut, la picioarele mele ca un zeu învins de furia oarbă şi neîndurătoare a lui Marte. Ţiganii din Simileasca, vestitul cartier de „culoare” al Buzăului, strângeau tabla de prin dărâmăturile palatului şi o vindeau apoi unui negustor de sicrie, pe nume Mitică Coşciugaru. Imaginea Palatului Comunal devastat de obuze, de ruşi şi ţigani, cu valori de artă distruse ori furate, el însuşi o bijuterie arhitectonică, m-a urmărit toată viaţa. Chiar după ce, în anii comunismului, el şi-a recăpătat, oarecum, ţinuta şi funcţiile primordiale. Oraşul s-a extins tot mai mult, tăvălugul sistematizării trecând, din nefericire, şi peste grădinile de zarzavat ale sârbilor, renumiţii legumicultori ai urbei. Odată cu oraşul a renăscut şi „Crângul” cu stejarii săi falnici ce-şi revendică obârşia din vestitul codru al Vlăsiei şi pe aleile căruia şi-au purtat paşii Ion Andreescu, Gheorghe Tatarescu, Nae Leonard, I.L. Caragiale, Urmuz, Hortensia Papadat-Bengescu, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. şi, pentru că oraşul se suprapopulase, pe viroagele de la marginea nord-estică, acolo unde fuseseră cândva oborul de vite şi abatorul, edilii au croit un nou parc – Parcul „Tineretului”. În 20 de ani acest loc a devenit, prin munca tinerilor buzoieni, un minunat loc de destindere, cu bazine pentru înot şi lacuri de agrement, cu locuri de joacă pentru copii, cu tei înmiresmaţi şi arbuşti ornamentali, cu plopi falnici, unii plantaţi la început de secol.
Oraşul va avea acum nu unul, ci două parcuri, în două extremităţi ale sale. Tot aici s-a construit o impunătoare sală a sporturilor şi un bazin olimpic, precum şi o casă de cultură botezată ca şi parcul, „a Tineretului”, o adevărată bijuterie arhitectonică, al cărei prim director va deveni chiar cel care o concepuse, poetul şi arhitectul Aurelian Mareş. Dar ceea ce a înnobilat cu adevărat locurile şi aleile celor două parcuri au fost statuile, multe din ele realizate în piatră de Măgura de sculptorii care au dat viaţă celor 16 ediţii ale celui mai mare muzeu în aer liber din ţară şi de aiurea, Tabăra de sculptură Măgura. Ele au fost amplasate cu multă grijă, înţelegere şi bun gust, de către edilii urbei. Un cuvânt greu l-a avut, la timpul respectiv, şi sculptorul Gheorghe Coman, şeful taberei de sculptură Măgura, cel care va dărui Buzăului, cu prilejul sărbătoririi a 1600 de ani de atestare documentară, un impunător obelisc amplasat în chiar mijlocul Parcului „Crâng”. Pe cele patru laturi ale acestuia sunt cioplite în piatră scene semnificative din istoria poporului nostru pentru dăinuire. Tot sculptorul Gheorghe Coman a turnat în bronz şi statuia primului poet modern al românilor – Vasile Cârlova, statuie reprezentând un tânăr ofiţer ce-şi sprijină braţele pe spada sa de cavalerist. Dar vorba lui Nichita: „Când caii dorm / Călăreţii sunt morţi”. Imediat după revoluţie, „apaşii” din Simileasca au tras cu otgoanele de statuia de bronz a poetului, răsturnând-o. Au reuşit să-i fure doar spada, statuia urmând a fi tăiată în patru (semnele erau deja făcute pe statuie). Norocul poetului a fost că un cetăţean a observat vânzoleala din jurul statuii şi a alertat pe cei de la spaţiile verzi care-şi aveau reşedinţa nu departe de locul unde ţiganii îl „măcelăreau” pe nefericitul poet, turnat în bronz. Astăzi soclul e gol, iar statuia poetului buzoiano-târgoviştean a fost reamplasată, nu la locul ei, în Crâng, ci în curtea Muzeului judeţean. Fără sabie. Deocamdată. De ce aici şi nu acolo unde îi era locul? „De frica hoţilor”, spun edilii! O soartă de-a dreptul dramatică a avut şi statuia „Rugăciunea” lui Constantin Brâncuşi (replică în bronz, originalul fiind luat la Muzeul Naţional de Artă din anul 1957). Oricum, ansamblul „Rugăciunea” din cimitirul „Dumbrava” reprezenta un punct de atracţie pentru orice călător prin frumoasele ţinuturi ale Buzăului, dar şi un titlu de mândrie pentru localnici. Precizăm că originale n-au rămas decât soclul statuii „Rugăciunea” şi cel al bustului avocatului Stănescu, cel pentru care fusese comandat acest monument funerar. Dar, iată pe scurt odiseea acestei replici celebre. În zorii zilei de 26 februarie 1994 administraţia cimitirului „Dumbrava” constată cu stupefacţie dispariţia „Rugăciunii”. Statuia de aproape 400 de kg s-a volatilizat fără urmă! Cum de-a fost posibil aşa ceva, se întrebau buzoienii? Foarte simplu, vor răspunde infractorii după ce vor fi prinşi de poliţie. Au studiat terenul, apoi au venit noaptea, au ambalat-o frumuşel şi au dus-o într-o dubiţă „Fiat Fiorino” BN-179 plecând apoi nestingheriţi spre Bistriţa-Năsăud. Ajunşi aici trag la restaurantul „Corona” unde înfulecă ceva (erau obosiţi şi flămânzi după atâta trudă şi drum!) după care au transbordat-o în altă maşină (dubiţa fiind închiriată, şoferul acesteia n-a ştiut natura mărfii transportate deşi cam „mirosea a tămâie”, după cum avea să povestească ulterior). A doua maşină duce „marfa” în comuna Rodna din acelaşi judeţ. După cercetări asidue poliţia buzoiană dă de urmele hoţilor. Statuia este readusă la Buzău, dar nu mai este nici ea amplasată în cimitirul „Dumbrava”. Stă şi astăzi „cuminte” (o nouă „Cuminţenie a pământului”?), în una din încăperile Muzeului judeţean. De ce? Am întrebat pe cei în drept. „Să nu ne-o fure hoţii”, ne-a răspuns cineva avizat. Aceeaşi situaţie paradoxală se întâmplă şi cu bustul lui George Enescu, opera sculptorului Oscar Han, luat de edili de pe soclul din Parcul „Tineretului” şi depozitat „la loc sigur”. De ce deposedăm oraşul de statui, am întrebat? Să nu ni le fure hoţii, ne-au răspuns cei interogaţi. Invariabil şi intolerabil răspuns. De altfel, din Parcul „Tineretului” au fost tăiaţi aproape toţi plopii şi teii frumos mirositori. Unde ne sunt plopii şi teii cei falnici? am întrebat. I-au furat hoţii, a venit prompt răspunsul. Din nefericire, din acest tânăr parc n-a rămas decât o ruină. Arborii s-au tăiat, statuile s-au furat, apele au secat, iarba s-a uscat, hoţii au prosperat, iar oraşul îşi plânge propria neputinţă. Nu este exclus ca, în curând, să aflăm că la Buzău a fost furat Palatul Comunal cu actualul sediu al Primăriei cu tot. Sau de ce nu, chiar Prefectura sau sediul Poliţiei! Dacă se doarme în front, la Buzău, orice e posibil. Întrebarea e, până când?!?
***
După cum se poate uşor constata, toate acestea au fost scrise şi publicate de autor în 1995! De atunci a trecut mai bine de un deceniu şi jumatate. Ce s-a întâmplat la Buzău în acest răstimp?
Oraşul, trebuie să recunoaştem, a renăscut, ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Parcul Tineretului a redevenit un minunat loc de pelerinaj pentru vârstnici şi un fascinant loc de joacă pentru cei mici. Arbori ornamentali, alei cu flori multicolore, alei asfaltate, ştrand cu apă curată şi îmbietoare, mai ales în zilele cu soare arzător… Parcul Crâng dar şi alte miniparcuri au răsărit ca din apă! Ultima schimbare la faţă a suferit-o grădina „Sfinţii Îngeri” (proiectată iniţial de marele arhitect Duiliu Marcu în 1934 pe vremea primarului Stan Săraru). Deşi la început buzoienii cârcoteau pe la colţuri, speriaţi de zvonul cum că aici se vor face locuri de parcare pentru Piaţa Centrală, astăzi se minunează de chipul îmbietor al noii oaze de flori şi lumină din plin centrul urbei. Biserica „Sfinţii Îngeri”, „Biserica din pădure” cum i se spunea cu secole în urmă, când codrii Vlăsiei se întindeau până aici, este şi ea pusă mult mai bine în valoare.
Ca locuitor al Buzăului, mă doare însă nepăsarea celor în drept (îndeosebi a instituţiilor de cultură) care nu întreprind nimic pentru realizarea altor copii după „Rugăciunea” şi „Bustul” lui Petre Stănescu, furate din nou de jefuitorii de morminte şi de opere de artă! Oare Buzăul, mă întreb, să nu aibă forţa şi dorinţa de a aşeza acolo unde se cuvine operele maestrului gorjan? Refuz să cred aşa ceva…
P.S.:
În episodul următor vom publica articolul „Constantin Brâncuşi – jefuit a doua oară la Buzău!”
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române