Ioan STOICA
„Lăsatul secului” sau „Lăsata secului”, sărbătoare creștină celebrată în acest an pe 18 februarie, a marcat începutul Postului Mare al Sfintelor Paști și a inaugurat totodată o serie de obiceiuri și practici tradiționale din lumea satului, desfășurate pe fundalul pregătirii muncilor agricole de primăvară. Finii au mers la nași cu plocoane, iar a doua zi, ginerii la socri, spre a cere iertarea păcatelor („Iertăciunea”).
Ceea ce a urmat sau urmează să se desfășoare până la marea sărbătoare – Mărțișorul; zilele babei Dochia, cea împovărată de cojoace, sau zilele babelor capricioase; Buna Vestire (pop. Blagoviștenie); Floriile – sunt momente care parcă reflectă confruntarea dintre anul vechi și anul nou, dintre iarnă și vară, dintre frig și cald. Nimic care să anunțe decisiv triumful primăverii. Până și grăbitele berze pătimesc printre nămeți…
„Dihornița” sau „Duhalnița” însemna, inițial, un obiect din lemn scobit la mijloc, prevăzut cu un orificiu central, care se umplea cu reziduuri – de regulă cu păcura utilizată la ungerea osiilor de la căruțe. Mai apoi, sensul s-a extins și la cutia din tablă umplută cu coceni stropiți cu gaz, pregătiți astfel pentru foc. Obiectele din lemn sau din tablă sunt legate, fiecare, cu o sârmă sau cu un lanț, care au la capete câte o bucată din lemn, fixată în așa fel încât să poată fi prinsă cu o mână sau cu ambele mâini.
Se practica în localitățile Smeeni, Pogoanele, Padina, Rușețu, Largu
Obiectul astfel confecționat și denumit „Dihorniță” este asociat cu obiceiul tradițional purtând același nume, obicei pus în legătură cu Postul Mare sau Postul Paștelui, practicat în localități din Câmpia Bărăganului. Considerat un obicei de origine dacică, în județul Buzău s-a practicat – și se mai practică, uneori sporadic – în localitățile din perimetrul Smeeni, Pogoanele, Padina, Rușețu, Largu. Flăcăi și bărbați tineri din sate execută ritualul „Dihorniței” (de la dihor – animal purtător de rău, de viclenie).
Se iese din vatra satului și, după ce se dă foc reziduului sau cocenilor, se ia capătul sârmei ori al lanțului de care e prinsă „Dihornița” și, după modelul sportiv al aruncătorului de ciocan, e învârtită cu putere, prin rotații repetate, după care i se dă drumul pentru ca, prin rostogolire, să ajungă cât mai departe în câmp spre a alunga spiritele rele. În alte situații, dihornițele sunt prăvălite de pe niscaiva dealuri, spre a se rostogoli până în vale. Scopul e mereu același: alungarea duhurilor malefice, astfel încât pământul să rămână „curat” pentru a deveni mănos, iar holdele să crească frumoase și bogate în rod.
Când „Lăsata secului” cade mai târziu, la sfârșitul lui Făurar, iar timpul e frumos, „Dihornița” se manifestă încă de atunci și, în afara ritualului prezentat mai sus, se strâng toate obiectele de prin ogrăzi, care nu mai sunt de trebuință (cauciucuri, îmbrăcăminte și încălțăminte uzate etc.) se leagă în mănunchiuri și, după ce li se dau foc, se aleargă cu ele pe câmp, sau se leagă de o roată ce va fi prăvălită de pe vârful vreunui deal, spre a se rostogoli până în inima ceairului (loc de pășune).
Dacă „Lăsata secului” cade mai timpuriu, ca în acest an, iar vremea e friguroasă, neprielnică, obiceiul se va manifesta pe parcursul Postului Mare. Timpul urât va trece și se vor ivi și zile frumoase, când oamenii vor avea răgazul de a curăța grădinile, curțile, pomii, ogoarele, astfel încât „gunoaiele” să fie arse în foc, în vederea purificării locurilor, alungarea urâtului și îndepărtarea răului, semn că în curând totul se va primeni, căci va începe un nou ciclu de viață: Primăvara!