La peste 20 de ani de la demonstraţiile din Piaţa Universităţii, imaginile de la cel mai îndelungat miting împotriva comunismului, înăbuşit de intervenţia minerilor, devin tot mai şocante.[…]
La peste 20 de ani de la demonstraţiile din Piaţa Universităţii, imaginile de la cel mai îndelungat miting împotriva comunismului, înăbuşit de intervenţia minerilor, devin tot mai şocante. Omul care a avut ideea de a filma totul, atunci când Televiziunea Română a refuzat să tragă vreun cadru cu intervenţia ortacilor, Sorin Ilieşiu, vorbeşte despre cele 52 de zile în stradă ca despre cel mai ruşinos episod din istoria României.
Regizorul a fost prezent vineri la Buzău, în amfiteatrul Colegiului „B.P. Hasdeu”, pentru o proiecţie a documentarului „Piaţa Universităţii România – 1990” şi discuţii despre cum au decurs faptele. Ilieşiu vorbeşte, într-un interviu acordat OPINIA, despre cum a simţit lucrurile din mijlocul protestatarilor şi cum s-a legat colaborarea cu Lucian Pintilie şi Stere Gulea. Uşor rezervat atunci când a venit vorba despre eventualele probleme pe care i le-a adus această producţie a cărei difuzare se ştie că a fost obstrucţionată, invitatul nu s-a ferit să numească prima mineriadă, „un fratricid”.
Reporter: Cum aţi perceput faptele acolo, în mijlocul manifestanţilor?
Sorin Ilieşiu: Manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost o primă formă de manifestare a societăţii civile în România. Manifestanţii erau parcă membrii aceleiaşi organizaţii nonguvernamentale, care doreau binele României prin despărţirea de comunism. Lozinca cea mai scandată era „Jos comunismul!” şi nu „Jos comuniştii!”. Nu se dorea punerea la zid a persoanelor implicate în crimele regimului comunist, ci se dorea doar despărţirea totală de mentalităţile comunismului, de sechelele cancerului comunist.
Rep.: Cât de greu v-a fost să filmaţi?
S. I.: Iniţiativa realizării acestui film am avut-o eu, la două zile de când a fost demarată manifestaţia. Adică, pe 24 aprilie 1990, eu am avut ideea utopică să cer directorului Studioului Cinematografic Buftea, unde eram angajat de 11 ani, să aprobe filmarea celei de-a doua reprize a Revoluţiei. Dânsul a fost foarte uimit de o asemenea cerere scrisă, dar a zis: „Măi, nu se ştie cum se întorc lucrurile. Decât să fim vinovaţi că nu s-a filmat, mai bine să filmăm şi vedem ce facem cu materialul”. Am filmat două zile şi două nopţi, pentru că manifestaţia dura în fiecare seară până la ora 0.00. Am adus de la Buftea două grupuri electrogene cu 40 de Kw fiecare. Asta însemna nişte proiectoare uriaşe, de câte 10.000 de W, pe care în timpul comunismului nu le foloseam decât atunci când era ceva legat de Ceauşescu. În momentul acela, bucureştenii din stradă au avut impresia că manifestarea este una oficială, motiv pentru care din clipa aceea a început să se dubleze numărul protestatarilor.
Stau să mă întreb dacă toţi cei care conduceau România atunci erau informatori?
Rep.: Documentarul poartă şi semnătura lui Stere Gulea şi a lui Vivi Drăgan Vasile. Care a fost aportul fiecăruia?
S. I.: După ce manifestaţia a fost reprimată la modul bestial de către Puterea de atunci, am avut o întâlnire cu maestrul Lucian Pintilie, director la Studioul de Creaţie Cinematografică din cadrul Ministerului Culturii. El m-a contactat şi nu mi-a venit să cred că pe mine mă caută o aşa personalitate. El mi-a spus că primul film produs de noua instituţie avea să fie un film documentar de lung-metraj despre evenimentele din Piaţa Universităţii. M-a întrebat ce am filmat şi cât am filmat. I-am spus că am filmat eu, Vivi Drăgan Vasile şi Vlad Păunescu şi lucrăm la un lung metraj numit „Te iubesc, libertate!”. În vara lui ‘90, Lucian Pintilie a văzut filmul la Festivalul de la Costineşti, i-a plăcut şi, pentru că noi toţi eram directori de imagine, ne-a propus un regizor: Stere Gulea. Am acceptat, pentru că Gulea tocmai făcuse „Moromeţii” şi îl apreciam pentru asta. Aşa s-a format echipa şi, pe la sfârşitul lui ’90, am început să filmăm interviurile cu persoane şi personalităţi implicate în manifestare şi în reprimarea ei: Miron Cozma, Mihai Chiţac – ministru de Interne, Răzvan Theodorescu – director al TVR sau Emanuel Valeriu – director general TVR, deconspirat recent ca informator al Securităţii. Stau să mă întreb, toţi cei care conduceau România atunci erau într-o asemenea relaţie cu Securitatea?
“Noroc cu televiziunile din Occident, pentru că ai noştri nu ar fi filmat”
Rep.: Au existat în film şi alte imagini decât cele filmate de dumneavoastră?
S. I.: Da. Pentru reprimare, de exemplu, s-au folosit cadre filmate şi de televiziunile din străinătate. Asta şi pentru că Televiziunea Română nu a filmat secvenţele de reprimare. Noroc cu televiziunile din Occident, pentru că ai noştri nu ar fi filmat, şi aşa acest episod ar fi rămas necunoscut ca imagine video. Ar fi rămas totul la nivelul mărturiilor verbale.
Rep.: Aţi avut vreodată probleme din cauza filmului acesta?
S. I.: Nu, n-am avut probleme… Adică… nu am avut niciun fel de ameninţare s-au scrisoare de ameninţare…
Rep.: Să înţeleg că aţi primit numai felicitări?
S. I.: Am primit… şi felicitări… Este un film care a fost recunoscut ca unul bun. După trei luni de la lansare, în 1991, la Festivalul de la Costineşti, a luat premiul pentru film eveniment şi tot atunci a obţinut marele premiu la Premiile Uniunii Cineaştilor din România.
Rep.: Aţi acceptat să le prezentaţi şi să le vorbiţi liceenilor buzoieni despre acest film. Cum ar trebui să perceapă ei lucrurile?
S. I.: Cea mai mare parte a elevilor nu a auzit despre manifestaţia din 1990 şi sunt şocaţi să afle că aşa ceva, atât în sensul bun, cât şi în sensul rău, s-a petrecut în România. Adică, mulţi consideră un miracol faptul că în România a avut loc cel mai lung miting anticomunist din istorie: 52 de zile şi nopţi, nonstop, chiar în inima Capitalei României. Faptul că oameni neobligaţi de nimeni, nestimulaţi cu bani sau ţigări, cum se zvonea, au venit de bunăvoie pentru a sta ore întregi, este un lucru nemaipomenit şi o solidaritate pe care acum am pierdut-o şi nu ştiu dacă o vom mai regăsi curând. Pe de altă parte, acest film prezintă şi cel mai ruşinos episod pentru istoria României, în care puterea politică a ordonat un fratricid şi nu oriunde; chiar în centrul ţării. Lucrul acesta este fără precedent în istorie şi este ruşinos că s-a întâmplat în ţara noastră.