Interviu cu scriitorul Titi Damian: „Pentru mine, o noapte dormită înseamnă o noapte pierdută“

Publicistul Titi Damian a fost numit de criticul Floren­tin Popescu „unul dintre cei mai interesanți și promițători prozatori iviți pe firmamentul literaturii contemporane“,

 asta după apariția romanului „Fagul“, în 2005.

Născut în comuna Colți, în satul Muscelu – Că­ră­mă­nești, Titi Damian a absolvit școala Pedagogică Experimentală Mixtă – Buzău (1959-1965), iar apoi  Facultatea de Filologie din cadrul Universității București. Cadru didactic dedicat, autorul s-a evidențiat în peisajul literar inclusiv cu cel mai recent roman, „Muscelenii“, consi­derat de critica de specialitate o capodoperă.

 

 

           

Reporter: Stimate domnule profesor Titi Damian, practic, după evoluția dumneavoastră literară, de la debutul editorial și până în prezent, sunteți cel mai prolific prozator de origine buzoiană. Cum ați reușit un asemenea tur de forță, ce imbolduri intime v-au determinat să luați „taurul literar“ de coarne ?

 

Titi Damian: Răspunsul meu la această primă întreba­re începe cu o dublă mărtu­risire. Este primul interviu pe care îl dau presei scrise buzoiene, iar dumneavoastră sunteți primul buzoian care ați scris despre prima mea care, „Fagul.“ Îmi permit să citez un mic fragment: „Am citit a­cest roman cu o voluptate a lec­turii pe care n-am mai avut-o de pe vremea când citeam cărțile lui Marin Preda.“ (Opinia, Buzău, nr.49, 2005) A fost o încurajare care mi-a dat încredere. Venea din partea unui avizat. Nu știu dacă sunt cel mai prolific, dar sunt constant. Răspunsul complet vine dinspre POET: „Timpul creș­te-n urma mea…“ Aici este nevoie de un adaos: „A lăsa nescrise, este a inimii durere“, vorba cronicarului. Drama ță­ranului colectivizat forțat s-a transformat într-o tragedie a satului românesc. Atunci, prin industrializare, i-a fost se­cătuită subtil energia, adică tinerii au fost obligați să migreze la oraș. Aruncați o privire prin orice sat, în momentul de față, numai paragină și bătrâni purtând în mână cârja, bătând la ușa vreunui bețiv să-l trimită după o pâine… Să nu scrii despre toate acestea? Deja am în proiect un nou roman care va completa trilogia. Se va numi „Ruina.“

 

„Ideea de a scrie a plecat 

de la o elevă“

 

Rep.: Ați predat Limba și literatura română câteva decenii. De regulă, în asemenea situații, alți profesori nici nu vor să audă de „chemarea scrisului.“ Cum s-a putut împăca rutina profesională cu fantezia creativă?

 

T. D.: – Pentru mine, mun­ca la catedră nu a fost niciodată o rutină. Am făcut-o cu aceeași seriozitate și când predam ca învățător, la Colți, litera „A“, și când predam la școala Generală din Munteni-Buzău, „Premiul întâi“ de Ma­rin Preda, dar și când predam la Colegiul din Urziceni, „Moromeții.“ Nu este obligatoriu, dacă ești profesor, să devii și scriitor. În ceea ce privește „împăcarea“ de care vorbeați, la liceu, eu nu am predat după manual, le-am cerut elevilor să aibă pe bănci doar opera lite­rară respectivă, bineînțeles, citită. Apoi analizam împre­ună. De fiecare dată, des­co­peream câte ceva nou: și eu, și ei. Nu-mi amintesc să fi picat vreunul Bacalaureatul. Nici că se poate o voluptate mai mare când dialoghezi cu niște adolescenți inteligenți! Îmi plăcea să le „povestesc“ și alte lucruri în afară de carte. Ideea de a scrie a plecat de la o elevă. Îmi sună și azi în minte îndemnul: „Domnule profesor, de ce nu scrieți ceea ce povestiți? Pă­cat, se pierde…“ 

 

Rep.: Ialomițenii, scriitorii din Slobozia și din Urziceni, vă consideră de-al lor, ca și când v-ați fi născut acolo. La rândul nostru, noi, buzoienii, avem sentimentul că sunteți printre noi de când e lumea. Cum vă împărțiți sufletul între cele două comunități, unde vă simțiți mai…acasă?

 

T. D.: – Ialomița și Buzăul aparțin aceluiași spațiu spiritual. Să nu uităm că Bărăganul a fost populat și prin Legea însurățeilor, pe la 1870, când tinerii din dealurile subcarpa­ti­ce ale Buzăului au fost împroprietăriți. Așa au apărut lo­ca­lități numeroase de mun­teni: Munteni-Buzău, Padina, Însurăței, Săveni, Gh.Doja, Platonești, până spre Dunăre. Tata avea pământ la Florica și la Munteni-Buzău. Părinții, și nu numai ei, aveau în Bărăgan bunici, frați, unchi, nepoți, veri. Când eram copil, trăiam cu nostalgia câmpiei, nu-mi puteam imagina cum arată un loc „drept.“ Ajuns în câmpie, trăiesc cu dorul muntelui. Mă simt excelent între scriitorii buzoieni și ialomițeni despre a căror operă am scris deseori. Mul­te dintre cărțile mele le-am lansat și la Buzău, la Casa de Cultură a Sindicatelor, la  Bi­bli­oteca Județeană, la Colți, la Pârscov.   Păcat că una  din   insti­tuțiile fundamentale ale Bu­zăului mi-a provocat, în pri­măvara aceasta, o mare deza­măgire, dar să nu zgândărim rana… Intenționez în vara aceasta să lansez MUSCELE­NII la… Muscelul Cărămă­nesc. Recent, am publicat o antologie critică, „Scriitori din ZODIA HELIS.“ Sper să mă țină puterile și pentru una asemănătoare, să zicem, „Scriitorii de la Renașterea Buzoiană.“ Ce spuneți? Ma­nuscrisele MUSCELENILOR le-am predat Bibliotecii Județene Buzău. Iată legătura.

 

„Manuscrisele Muscelenilor înseamnă muncă, experiență, lectură, seriozitate“

 

Rep.: Cel mai recent roman al dumneavoastră, trilogia „Muscelenii“, este, pen­tru cunoscători, o capo­doperă. Mulți sunt convinși, inclusiv eu, că de la „Moromeții“ încoace nu s-a mai scris așa ceva? E vorba despre 3 volume cu peste 1000 de pagini și cu un subiect tratat în mod aproape științific, dar cu metode scriitoricești impecabile, clasice. De unde atâta putere de muncă, de sinteză foarte convingătoare? 

 

T. D.: Mă copleșesc apre­cierile dumneavoastră, le iau în serios, știu că vin de la un profesionist. „MUSCELE­NII“, dar și „Fascinația fasci­nației“, „Fidelitatea lecturii“, plus foarte multe articole din publicațiile din țară, înseamnă muncă, experiență, lectură, seriozitate. Să predau literatura română și universală, a fost o binecuvântare. Am comparat și m-am comparat. Pentru mi­ne, o noapte dormită înseam­nă o noapte pierdută. De regulă, ora mea de culcare este dincolo de două noaptea. Ziua reflectez, notez, stau printre albine, printre pomi, vița de vie, zarzavaturi, la Jilavele, unde sunt „fermier“… Scriu de mână, iar soția îmi introduce în computer. Este primul meu cititor, desigur exigent. Apoi reiau, șterg, corectez… 

 

„Numele mari ale criticii 

literare românești au obosit“

 

Rep.: – Excelați și în cri­ti­ca literară. E firesc, pentru că asta vă e meseria. Aveți acel altruism care, în general, scriitorilor le lipsește. Ca și Ion Roșioru, un alt buzoian cu suflet de împărat al cuvintelor, vă aplecați constant atenția și asupra cărților colegilor de breaslă. Aveți o anume grilă a lecturilor, sau comentați toate cărțile primite?

 

T. D.: Metafora referitoare la Ion Roșioru, de „împărat al cuvintelor“ i se potrivește perfect. Este un intelectual veritabil, cu știință de universitar, trecut prin cultura franceză, căruia îi admir fără rezerve poezia, proza, dar mai ales scânteietoarele cronici literare din „Bucureștiul literar și artistic“ și nu numai… În dreptul lui eu scriu, de câte ori am ocazia, și „om de mare caracter…“ Citesc multă literatură contemporană. Nu am o grilă a lecturilor. Simt când o carte este bună, și atunci îi fac o cronică de întâmpinare. Singurul criteriu de apreciere, pentru mine, rămâne cel estetic. Am senzația că numele mari ale criticii literare românești au obosit, ori se irosesc în orgolii minuscule, fără să vadă că în profunzime mocnește o mare literatură.

 

Rep.: Vă mulțumesc pentru acest dialog și, având în vedere că ziarul „Opinia“ v-a acordat o atenție corectă încă de la debutul editorial. Ce le puteți transmite cititorilor acestei publicații din care niciodată nu a lipsit rubrica de cultură?

 

T. D.: Și eu vă mulțumesc, mai ales că ziarul „Opinia“ nu mi-a refuzat niciodată colaborarea în cei aproape zece ani de când ne cunoaștem. Cititorilor ziarului? Să-l citească! Merită. Și ei, și ziarul!