M. I.: Întotdeauna am militat pentru ca acest teatru să aibă un director de-al locului, unul născut și crescut aici, cu familie aici, acasă. În fine, acum ești
directorul instituției. Știu că ai o responsabilitate enormă și rezultate peste așteptări. Ce ne poți spune în această privință?
G. C.: Da, e bine că sunt din Buzău, căci, practic, am crescut în Teatrul „George Ciprian” și am avut noroc cu un mentor extraordinar, Marinela Țepuș, care, în prezent, e director al Teatrului C. Nottara. Ea mi-a dat posibilitatea sa mă dezvolt profesional, drept pentru care îi mulțumesc și pe această cale. Ea m-a ajutat foarte mult în acești trei ani de directorat. Deși nu fac parte din niciun partid politic, mărturisesc că nu am avut nici o problemă în acest sens. Mulțumesc și domnilor consilieri județeni pentru încrederea acordată…
Fiind director și interimar, într-o perioadă dificilă – teatrul fiind în reabilitare din vara lui 2011 până în prezent – mulțumirea mea sufletească este aceea că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a menține vie această instituție. Am jucat la Sala Consiliului Județean, am jucat foarte mult în București și în țară, am avut turnee în străinătate – Canada, Austria, Germania -, am dus mai departe Festivalul ”Gala Vedetelor” în condițiile în care nu aveam o sala cu dotări tehnice, aducând spectacole care, cel puțin din punct de vedere tehnic, puteau fi jucate în Sala Consiliului Județean fără să facem rabat de la calitate.
Ca interimar, legea te obligă să respecți programele din proiectul de management existent. Un proiect nou din programul ,,Educarea tinerilor prin teatru”, care-mi poartă amprenta, este ,,Săptămâna teatrului tânăr”, proiect în parteneriat cu Universitatea Națională de Teatru și Film ,,I L.Caragiale” din București. Mândria mea este aceea că am avut posibilitatea de a implica în acest proiect și tinerii noștri actori buzoieni, unul dintre cei remarcați fiind Vlad Trifaș. Scopul acestui proiect este, în primul rând, atragerea publicului tânăr către teatru, dar și atragerea publicului matur către spectacole cu tineri artiști. Sălile pline din fiecare seară – cu spectacole de licență și master de o mare calitate artistică – și ropotele de aplauze mi-au garantat succesul proiectului… Pot face mult mai multe lucruri frumoase, sunt sigură, vom vedea…
M. I.: Sala de spectacole a teatrului poartă numele lui Paul Ioachim, un personaj fabulos, un om de la care am învățat multe, despre viață și artă. Acum câțiva ani, am vorbit cu fiica acestuia, actrița Oana Ioachim, cerându-i doar niște date și niște materiale – poze, manuscrise, afișe etc. – pentru a alcătui o carte referitoare la viața și activitatea profesională a tatălui ei. A fost de acord. După un an, am înțeles că e o treabă irealizabilă. Te rog să facem acum, aici, în acest dialog onest, o înțelegere simplă și care nu presupune decât bunăvoință. Actorii care trec pe aici, care joacă pe scena buzoiană și care l-au cunoscut pe Paul Ioachim, să lase câteva cuvinte pe o hârtie. Ar putea face acest lucru și unii dintre angajați. De restul mă ocup eu, cu sprijinul mass-media. Dacă ești de acord, care dintre actori ar fi mai abordabili?
G. C.: Am vorbit cu Oana chiar zilele acestea, despre filmul prezentat la Buzău „America, venim!”, în regia lui Răzvan Săvescu, în care joacă și ea. Așa de emoționată era când mi-a spus că vrea să fim prezenți toți din trupa veche a teatrului “…pentru că tata ținea foarte mult la voi și vreau să-mi fiți alături” . Recunosc că mi-au dat lacrimile. Hai să vedem, nu cred că e chiar atît de irealizabilă această treabă. Toți actorii care au trecut prin teatrul nostru (și sunt destui) vor fi de acord să scrie câteva rânduri despre dramaturgul, actorul și directorul Paul Ioachim. Dar trebuie să ne înâlnim și să discutăm în acest sens.
M.I.: Munca într-un teatru e foarte grea, începând de la intrarea în acesta și până în culise, fiecare om are niște responsabilități precise. Puțini spectatori știu acest lucru. Cum ai reușit să capeți autoritate asupra unui colectiv destul de eterogen, mai ales că, uneori, unii nu pot înțelege cum un coleg de-al lor, egal cu ei, le poate fi și șef, nu doar simplu coleg?
G.C.: Evident, atunci cînd vii din interior este mult mai greu. Există oameni și oameni. Unii au digerat mai greu acest lucru, unii chiar s-au bucurat sincer și m-au sprijinit. La fiecare schimbare de director, se spunea noului director: „Dar Domnul… făcea și dregea…, dar doamna nu făcea… sau făcea așa…”. Este exact ca într-o familie, unii copii sunt ascultători, alții sunt mai rebeli, dar dacă știi să le impui regulile tale și să-i faci să le și respecte, e o mare realizare. Pentru că acolo unde nu se respectă regulile, domnește haosul. Au înțeles că, atunci când greșești fără voie, poți fi iertat, cu condiția ca să și repari greșeala; însă când greșești a doua oară sau nu înveți din greșeala celuilalt, asta se numește rea credință și plătești. Dar au avut parte și de înțelegerea mea, atunci când a fost cazul, pentru că sunt un om drept, nu tolerez bârfa și minciuna. Eu cred că ei au simțit asta.
În 18 ani care au trecut, am reușit să cunosc pe fiecare și faptul că sunt sau am fost ”comentată” de persoane care nu erau obișnuite să respecte regulile, nu pun la suflet și le iau drept răutăți ale unor oameni slabi. Important este că acum se respectă aceste reguli și că există o armonie în jur. Dar, peste toate acestea, e vorba despre un colectiv bun, o echipă profesionistă pe care mă pot baza oricând.